Școala de la Rohia. Ucenicul și misiunea încredințată

În istoria ultimilor 100 de ani, în ținutul istoric al Lăpușului maramu­reșean, Mănăstirea Rohia înscrie pagini importante în spiritualitatea ortodoxă românească.

Cine n-a auzit de Rohia, mănăstirea înființată de un preot de mir, pe nume Nicolae Gherman, în amintirea fiicei sale, Anuța, întru pomenirea lui și a familiei, care îi îndeamnă pe credincioși să păstreze credința ortodoxă, lovită atunci și altădată în istoria mult zbuciumatului Ardeal...

În acest loc al unei frumuseți aparte, care este darul lui Dumnezeu pentru ținutul respectiv, într-un minunat luminiș, pe un pinten de munte, monahii ultimilor ani au zidit biserici și paraclise, chilii, trapeză, case pentru scriitori, bibliotecă, îndrumându-i pe oameni să iubească lumina călăuzitoare spre Îm­părăția cerurilor.

În scurt timp, Mănăstirea Rohia, fără să aibă istoria altor vetre monahale din Transilvania sau din Maramureșul Voievodal, a ajuns la sufletele oamenilor. Așa se face că la sărbătorile închinate Maicii Domnului, dar și în zilele de duminică ori cu alte prilejuri, mulțimi de credincioși vin către Rohia, din satele dimprejur și chiar mai de departe, pentru a participa la Sfânta Liturghie și a asculta cuvântul de învățătură al episcopului (ierarhului), nădăjduind să dobândească alinare durerilor lor: „Am venit Măicuță, să ne mai vedem, să-ți spunem necazul pe care-l avem”.

În satele învecinate, credin­cioșii au înțeles că se află sub binecuvântarea lui Dumnezeu, care a rodit în viața lor multe daruri. De aceea, unii dintre pruncii rohienilor și ai celor din satele zonei au prins drag de mănăstire, venind împreună cu părinții lor la sfintele slujbe. Au văzut cum o mână de călugări se rugau și cântau lui Dumnezeu, admirând frumusețea Sfintei Liturghii și cât de minunate erau cântările credincioșilor și psalmodierile monahilor. Adeseori, împreună cu ei cântau tineri de la Seminarul Teologic din Cluj ori de la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, precum și de la alte şcoli de teologie. Aceștia veneau pentru bucuria sufletului, dar și pentru faptul că de multe ori erau ajutați de conducerea mănăstirii spre a duce la capăt studiile începute.

Dintre locuitorii satului Rohia, câțiva tineri au înțeles drumul către mănăstire ca pe o chemare la slujirea Bisericii. Așa se face că de la vârste fragede, asemenea celor amintite în cărțile filocalice, ei au urcat către singuratica mănăstire, căutându-L pe Dumnezeu și bucurându-se de întâlnirea cu El.

Cu mulți ani în urmă, la jumătatea veacului trecut, Emilian Birdaș, unul dintre tineri, a intrat ca novice în locașul unde a simțit chemarea pentru slujirea Domnului. Avea să plece mai departe, viețuind la București, Roman, Sibiu și Alba Iulia, devenind mai târziu arhiereu, aflându-se în această demnitate la Sibiu, Alba Iulia, Arad și, în cele din urmă, la Caransebeș. Vorbea tuturor despre frumusețile Rohiei, despre cei câțiva părinți care se rugau neîncetat, săvârșind acolo Sfânta Liturghie, dar și Miezonoptica, întrucât mănăstirea a căutat dintru început nevoința săvârșirii rugăciunilor la miezul nopții.

Aveam să întâlnesc și eu apofatica taină a acestei tradiții, atunci când, elev fiind la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, am poposit la Rohia în anii 1985 și 1986, unde l-am cunoscut pe monahul Nicolae Steinhardt, cărturarul care avea dorința de a citi în fiecare seară Miezonoptica, în semn de smerită laudă adusă lui Dumnezeu.

În luna octombrie, cea ocrotită de prăznuirea unor mari cuvioși și mărturisitori ai Ortodoxiei, în anul 1989, la vârsta când oamenii simt chemarea vieții du­hov­nicești, un alt tânăr din satul Rohia a intrat în obștea Mănăstirii „Sfânta Ana”. Se numea, de la primirea Tainei Sfântului Botez, Cristian Simeon și învățase de la părinții săi, Augustin și Anastasia Bel, buni creștini ortodocși, că nimic nu este mai de folos ca dobândirea Împărăției cerurilor.

Locuitorii Maramu­reșului, credincioși fideli învă­țăturii Mântuitorului, au înțeles că lucrul cu adevărat important este mântuirea sufletului. De aceea, în zilele de duminică și sărbătoare, nici o altă preocupare nu este pentru ei mai importantă decât participarea la Liturghie și dorința împlinirii învățăturilor Domnului.

Tânărul care a bătut la poarta Rohiei a fost primit de către starețul Justin Hodea, atunci tânăr ieromonah, proaspăt numit la conducerea mănăstirii. După o perioadă de ucenicie avea să fie tuns în monahism de către Episcopul Maramureșului și Sătmarului, de pioasă pomenire, Justinian Chira, și de către starețul Justin, care i-a devenit naș de călugărie, în ajunul sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru și Pavel (28 iunie 1994), când a primit numele Timotei.

A slujit ca ierodiacon opt ani, participând la sfințiri de biserici și slujbe misionare, însoțindu-i pe cei doi arhierei din Mara­mureș, legându-se sufletește atât de Preasfințitul Justinian, mai târziu Arhiepiscop onorific, fiind cucerit de credința și dragostea pe care acesta le-a împărtășit-o întotdeauna monahilor, cât și de starețul care l-a primit în mănăstire, ajuns între timp Arhiereu-vicar și, din 2016, chiriarh al aceleiași eparhii.

Părintele Timotei Bel a fost hirotonit ieromonah în anul 2005 și a slujit ca protosinghel și arhimandrit până la alegerea sa ca Arhiereu-vicar, în luna mai, 2018.

Noul Arhiereu-vicar ales al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, Timotei Bel, reprezintă pe acei tineri ai Bisericii noastre fascinați de frumusețea Ortodoxiei, pe care au cunoscut-o din fragedă copilărie și au trăit-o cu multă intensitate în adolescența și tinerețea lor. Păstrarea acestei trăiri pentru tot restul vieții și chemarea unor astfel de tineri către mănăstire sunt, de fapt, lucrarea lui Dumnezeu, rânduiala Lui, Care Își alege slujitorii din locuri și din medii diferite, așa cum Și-a ales Apostolii, ce­rându-le să-L urmeze și să devină pescari de oameni, sau, cum spunea altădată unul dintre păstorii Bisericii, Sfântul Chiril al Alexandriei, vânători de oameni.

Încă din vremea studiilor pe care le-a urmat la Seminarul Teologic din Cluj și apoi la Facultatea de Teologie din Oradea, a fost atras de tematica filocalică, și anume de lucrarea părinților duhovnici din Transilvania, apologeți ai dreptei credințe, urmându-și profesorul de misiologie, Episcopul Ioan Mihălţan, care îl învățase încă de atunci să fie apărător al credinței celei adevărate. După aceea, prin rânduiala lui Dumnezeu și la recomandarea Prea­sfințitului Părinte Justin Hodea, a slujit ca ierodiacon și apoi ca ieromonah în bisericile „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” și „Înălțarea Sfintei Cruci” din orașul Serres, Mitropolia Serresului și Nigritei din Grecia, unde obținuse o bursă pentru studii de doctorat.

În această perioadă a fost atras de spiritualitatea grecească, cunoscând multe mănăstiri și vetre de rugăciune atât în Muntele ­Athos, cât și în Grecia Continentală, precum și mulți ierarhi, duhovnici apreciați și profesori de teologie de la care a învățat, cu înțe­lepciunea și râvna ucenicului care caută lumina adevărurilor profunde. Această experiență dobândită în Grecia, în vremea anilor de studii la doctorat, avea să-i aducă dorința de a fi și el ctitorul unei mănăstiri, după modelul celor întâlnite în țara încreștinată de Apostolul Neamurilor și de Sfântul Filip.

Așa se face că, pe lângă lucrarea desfășurată la mănăstirea de metanie, Rohia, și la Centrul eparhial ca exarh, a devenit ctitorul unei mănăstiri care se află situată chiar aproape de graniță, așa cum au fost întotdeauna așezate la fruntariile țării cetățile de apărare ale marilor voievozi și domni pe care i-a avut pământul românesc.

Această cetate de apărare a credinței, de la margine de țară, Mănăstirea „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” de la Scă­rișoara Nouă, Protopopiatul Carei, județul Satu Mare, avea să cunoască o perioadă de strălucită frumusețe odată cu venirea noului stareț, arhimandritul Timotei Bel, în anul 2009.

Este de prisos să spunem că în puțini ani s-au realizat lucruri atât de importante, dintre care amintim ctitorirea bisericii mănăstirii, după un proiect al arhitectului Dorel Cordoș, înăl­țarea unui monumental Altar de vară în stil mara­mu­reșean, definitivarea lucrărilor la poarta de intrare a mănăstirii, înălțarea unei impunătoare case monahale cu multe spații: bibliotecă, săli de întâlnire, chilii, trapeză și altele asemenea, care au adus mănăstirii o binecuvântată cinstire în ținuturile Sătmarului.

Arhimandritul Timotei s-a îngrijit de toate, fiind deopotrivă preocupat de cele ale Martei și ale Mariei... Am observat adeseori la el, chiar fără să exprime în (multe) cuvinte, o mare dragoste față de monahism și de oameni, o caldă îmbrățișare a fraților din cinul monahal și clerical, aleasă atenție pentru oamenii de rând, dar și pentru cei importanți, deschizând larg porțile mănăstirii, dar și pe cele ale sufletului. Am fost, de asemenea, plăcut impresionat de buna-cuviință și iubirea îndreptate spre ierarhii și binefăcătorii săi, Arhiepiscopul Justinian Chira și Episcopul Justin Hodea.

Va găsi de acum prilejul să-și astâmpere dorul amintirilor sfinte ale tinereților slujirii sale, mergând către Rohia ori poposind la morminte dragi din satul aflat la poalele muntelui. Nădăjduiesc că iubirea și atenția lui vor spori, că va fi un ierarh păstrător al tradițiilor sfinte și al sufletului curat al maramure­șenilor, pentru a-i apropia mai mult de cărarea care duce către Dumnezeu.