Şcoala părinţilor

În fiecare septembrie revine problema şcolilor de la noi din ţară. Şi dacă autorităţile sunt interesate aproape exclusiv de cantitatea de scaune, bănci şi obiecte sanitare din unităţile de învăţământ, părinţii care vor pentru copiii lor o şcoală firească au alte aşteptări. 

Copiii de grădiniţă au o candoare deosebită, aşa că la acel nivel lucrurile încă mai sunt aşa cum este firesc să fie, cu toate problemele materiale prin care trec aceste instituţii. Şcoala însă s-a schimbat foarte mult. Atât din cauza debusolării tot mai mari a copiilor în faţa unei societăţi care pare să nu mai reacţioneze la vreo valoare etică sau socială, cât şi din cauza lipsei de coerenţă a unui plan educaţional concret din partea forurilor centrale. Şi aceasta, cu toate că elevii fac chiar de la intrarea lor în şcoală educaţie civică, materie foarte utilă, care îi învaţă pe copii, dacă nu au avut şansa să înveţe acasă, cum să se comporte în societate.
Realitatea din jurul copiilor este cu totul alta. Ei nu văd prea des persoane cărora să le pese de felul în care vorbesc, se manifestă sau cum se poartă cu ceilalţi cetăţeni. Chiar şi părinţii care se îngrijesc de viitorul financiar al copiilor pot da exemple negative, prin felul în care tratează alte persoane, rude sau subordonaţi la locul de muncă. Toate acestea se imprimă în mintea şi inima copiilor şi ei, volens nolens, repetă comportamentul adulţilor, dar în primul rând pe cel al părinţilor.
Pe de altă parte, învăţătorii şi profesorii pot influenţa copiii pe băncile şcolii, dar numai în cazul în care toţi urmăresc acelaşi scop. Cum tranziţia românească a lovit puternic sistemul de învăţământ, cadrele didactice nu numai că nu sunt în stare, pe bună dreptate, să aibă grijă de educaţia copiilor, ci ajung uneori chiar în imposibilitatea de a le comunica şi cunoştinţele teoretice, din cauza problemelor de educaţie pe care le au copiii, mai ales în ciclurile gimnazial şi liceal. Astfel, depăşiţi de situaţie, profesorii s-au transformat în prestatori de servicii, iar satisfacţia profesională, spre care ar fi bine să tindă, rămâne un deziderat care pare din ce în ce mai îndepărtat. Profesorul este bucuros dacă reuşeşte să încheie luna şi să primească salariul, atât cât este acesta.
Şi atunci se pune întrebarea: ce fel de şcoală îşi doresc părinţii pentru copiii lor? Răspunsul cred că este de la sine înţeles. Părinţii vor o şcoală firească, în care copilul să înveţe de la învăţător sau profesor noţiuni teoretice, dar şi să fie Om adevărat. Din nefericire, şcoli care să întrunească aceste condiţii sunt din ce în ce mai puţine, iar cele mai vânate dintre instituţiile de învăţământ preuniversitar acum sunt tocmai exemple de deformare a personalităţii copilului, care ajunge să fie plămădit după chipul hidos al unei societăţi lipsite de valori. Am auzit de la persoane care s-au mutat cu copiii în străinătate că instituţiile de învăţământ confesionale sunt cele mai serioase şi cele mai căutate din ţările occidentale. Cum la noi în ţară încă nu există şcoli generale confesionale finanţate de stat, acestea sunt foarte rar întâlnite şi greu accesibile pentru persoanele cu venituri reduse. Ca părinte de elevi, am încă speranţa că şcoala românească şi-ar putea recăpăta firescul de odinioară şi că nu vom fi nevoiţi să căutăm şcoli ieşite din comun pentru a găsi tocmai lucrurile elementare.