Scopul vieții creștine

A  intrat în librării în haine cernite (cu o copertă pe fond gri...), de parcă ar fi vrut să treacă neobservată printre sutele de titluri ce ne îmbie de pe rafturi (Sfântă smerenie, oare când ne vom lăsa îngenuncheați de roadele tale?!). Și?! La mai puțin de o lună de la lansarea ei, cartea despre care ne-am propus să vorbim a dispărut din mai toate librăriile cu ofertă on-line ce afișează constant nonșalantul mesaj „stoc epuizat”. Este vorba, așadar, despre o carte de excepție! Cum altfel ar putea fi o lucrare a cărei temă de studiu este Dobândirea Sfântului Duh în Sfânta Liturghie, titlu semnat de preotul profesor doctor Daniel Benga?¹

Un studiu coerent, atent și clar structurat, cu o argumentație fără cusur, dar și susținut de o bibliografie impresionantă², în care celor mai reputați teologi³ li s-a dat deopotrivă cuvântul, în funcție și de aportul fiecăruia la domeniul studiat, astfel încât noi, cititorii, să ne putem adăpa sufletele însetate de Adevăr și Lumină.

Desigur, stilul academic, cu numeroase trimiteri în subsolul paginii, poate înhiba cititorul profan, dar autorul cărții ne încurajează încă din prefață: „Cartea se adresează tuturor (s.n.) celor care doresc să aprofundeze și să trăiască în mod conștient (s.n.) prezența lucrătoare a Sfântului Duh în viața lor, prezentând modul în care suflarea Sa plină de viață veșnică poate fi trăită în Dumnezeiasca Liturghie” (p. 6), dar este dedicată „în mod special preoților” (p. 18), care vor putea tâlcui mai bine „dimensiunea pnevmatologică a Sfintei Liturghii”, în misiunea lor de înduhovnicire și de sfințire a sufletelor ce le-au fost încredințate de Dumnezeu.

Primul capitol al cărții („În Sfântul Duh este începutul a toată mânturea”) relevă temeiurile biblice (s.n.) „privind Persoana și lucrarea Duhului Sfânt”. Dacă scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, adevăr rostit de toată tradiția ortodoxă, „atunci nu se poate ca cea mai importantă slujbă a Ortodoxiei, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, să nu urmărească același scop” (p. 16). „Duhul Sfânt este purtătorul dorului ascuns în iubirea lui Dumnezeu pentru om, precum și susținătorul dorului nostru după iubire și îmbrățișare veșnică de către Dumnezeu.”⁴

Partea a doua a cărții reprezintă un studiu istoric, dar și comparativ, în care este prezentată „Îmbogățirea pnevmatologică a Liturghiilor Sfinților Ioan Hrisostom și Vasile cel Mare (sec. IV-XVII)”, cu accent asupra Liturghiei euharistice, care „este pătrunsă de la început până la sfârșit de suflarea dătătoare de viață, transformatoare și sfințitoare a Duhului Sfânt” (p. 40). Aflăm astfel că troparul Împărate ceresc⁵ a fost introdus în Sfânta Liturghie în secolul al XI-lea, împrumutat fiind din slujba Pogorârii Sfântului Duh. Prin această adăugire, „invocarea Duhului Sfânt a devenit pilonul central care susține slujirea preotului de-a lungul întregii slujbe euharistice dumnezeiești” (p. 61).

De aceeași atentă analiză beneficiază și istoricul introducerii în Sfânta Liturghie a rugăciunii dialogice a liturghisitorilor după Vohodul Mare, pe când introducerea troparului Ceasului al treilea a necesitat o prezentare mai amplă din partea autorului, deoarece nu întotdeauna ideea rostirii acestui tropar în Anafora (Rugăciunea Sfintei Jertfe) s-a bucurat de unanimitatea Bisericilor. De pildă, troparul⁶ apare în cadrul Sfintei Liturghii în tradiția greacă⁷ începând cu secolul al XIV-lea, pentru ca Hieratikonul grec din 1895 să nu-l mai conțină, fiind eliminat de Patriarhul Ecumenic, pe motiv că întrerupe continuitatea rugăciunii Anaforalei, adresată în totalitate lui Dumnezeu-Tatăl, în timp ce troparul invocă susținerea lui Dumnezeu-Fiul.

În tradiția ortodoxă românească, Ceasul al treilea apare prima dată în Liturghierul de la Dealu (1646), „fiind preluat apoi și în Liturghierul slavo-român al Mitropolitului Teodosie (București, 1680)” (p. 77). După eliminarea troparului de către Patriarhia Ecumenică, el este din nou introdus în Sfânta Liturghie, începând cu ediția din 2012 a Liturghierului.

Cel mai amplu spațiu, dar la fel de dens, al lucrării părintelui Daniel Benga îl ocupă partea a treia: „Invocarea, suflarea de viață și experierea Sfântului Duh în Dumnezeieștile Liturghii ale Sfinților Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare”. Evident, un elogios studiu comparativ, în care sunt analizate în detaliu rugăciunile din cele două Sfinte Liturghii, asemănări, deosebiri, cu atenție specială asupra pnevmatologiei Anaforalelor alcătuite de cei doi sfinți, „cu epicleza și descrierea roadelor primirii Sfintei Împărtășanii” (p. 95).

Spre deosebire de Anaforaua din Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom, care are o „dimensiune trinitară specială”, cea din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se adresează doar Tatălui, dar Teologul Sfântului Duh, cum a fost numit Sfântul Vasile, are „o rugăciune de o mare profunzime teologică, în care împletește lauda lui Dumnezeu cu mulțumirea și Îl numește Părinte Atotțiitor încă de la început” (p. 167). Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare, remarcă părintele Daniel, „oferă mai multă pnevmatologie decât Anaforaua Sfântului Ioan Hrisostom” (p. 166).

În încercarea temerară de a ilustra în câteva cuvinte conținutul absolut minunat al cărții părintelui profesor Daniel Benga, trebuie spus, mai pe scurt, că autorul destăinuie toate rugăciunile ce se rostesc tainic în Altar, în timpul Sfintei Liturghii, fie că este Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, fie că este cea vasiliană. Prezintă istoricul introducerii fiecărei rugăciuni, de la rugăciunea epicletică Împărate ceresc și până la troparul Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc..., rostul introducerii fiecăreia prin dezvăluirea pnevmatologiei pe care o conține și, ca urmare, autorul face palpabil un adevăr de necontestat: Dumnezeiasca Liturghie este o Cincizecime continuă; „este spațiul de rugăciune și comuniune în care întreaga ființă a celor adunați în sinaxa euharistică este copleșită de fluxul de iubire dumnezeiască (s.n.) ce curge dinspre cer înspre pământ” (p. 164). Dar, după cum continuă autorul în argumentarea sa, comuniunea cu Sfântul Duh, garantul sfințirii sufletelor noastre, nu este deplină fără primirea Sfintelor Taine ale lui Hristos. El, Hristos din Sfântul Potir, revarsă din nou în noi pe Duhul Său cel Sfânt. Amin!

Îndrăznim a crede că lucrarea părintelui Daniel Benga marchează un moment de trezvie în Ortodoxia românească, contribuind la risipirea akediei creștinilor practicanți, după cum poate fi considerată și o chemare (subtilă) către cei ce încă nu au gustat „cât de Bun este Domnul!”

Note:

1. București: Cuvântul Vieții, 2026, 287 p.

2. Au fost cercetate 30 de ediții ale Sfintei Liturghii, alte 20 de titluri cuprinzând comentarii ale Sfinților Părinți la Sfânta Liturghie, șapte comentarii din literatura modernă, iar în secțiunea „Alte izvoare și literatură secundară” a bibliografiei sunt ordonate alfabetic 155 de titluri din literatura de specialitate, în diverse limbi de circulație (germană, engleză, franceză, italiană), dar și în română, greacă și latină, acoperind, practic, toată istoria Sfintei Liturghii, care „este tot atât de lungă cât încreștinarea Europei” (p. 20), adică, aproximativ, 1.300 de ani.

3. De pildă, reputatul specialist în liturgica orientală Robert Taft este inclus în bibliografia acestui studiu cu 22 de titluri, cărți și articole din publicații periodice.

4. Iertată ne fie dependența de textul preotului Daniel, dar despre Dumnezeu e greu a vorbi... Numai în Duhul Sfânt poate fi perceput Acesta, după cum ne-au relatat sfinții din experiența lor... Vezi Sfântul Siluan Athonitul...

5. Singura rugăciune adresată direct Sfântului Duh; toate celelalte sunt cereri adresate fie lui Dumnezeu-Tatăl, fie lui Dumnezeu-Fiul, pentru pogorârea și trimiterea Duhului Sfânt (vezi p. 97).

6. „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acesta, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Îl înnoiește întru noi, cei ce ne rugăm Ție.”

7. Potrivit documentelor bibliografice cercetate, unii liturgiști au avansat ideea existenței unei legături „între introducerea troparului în Sfânta Liturghie și polemica dintre romano-catolici și ortodocși din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, cu privire la momentul și formula de prefacere a Cinstitelor Daruri” (p. 75). La catolici, momentul prefacerii Darurilor coincide cu momentul reproducerii cuvintelor Mântuitorului de la Cina cea de Taină. Un alt motiv pentru care Ceasul al treilea a fost introdus în Sfânta Liturghie și care pare mai plauzibil este acela de „a-i întări pe slujitorii care urmează să se roage Tatălui pentru trimiterea Sfântului Duh pentru prefacerea Cinstitelor Daruri, moment considerat înfricoșător” (s.n.) (p. 155).