Scopul vieţii creştine şi mijloace de atingere a acestuia

Adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt, ne învaţă Sf. Serafim de Sarov. Cum se ajunge la atingerea acestui scop găsim în îndemnurile Părinţilor. Postul şi rugăciunea, Spovedania şi Împărtăşania sunt pentru întărirea pe această cale. Alături de ele stau faptele bune şi milostenia din dragoste de Hristos, precum şi înţelegerea că pornirea pe această cale este totodată şi o angajare într-un război duhovnicesc ce nu va înceta până la moarte. Despre toate acestea puteţi citi în materialul pregătit pentru astăzi la rubrica Cuvinte duhovniceşti.

„Rugăciunea, postul, prive­gherea şi toa­te celelalte practici creştine nu constituie scopul vieţii noastre creşti­ne. Deşi este adevărat că ele slu­jesc ca mij­loace indispensa­bi­le în atingerea acestui ţel, a­de­văratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre rugăciune, post, priveghe­re, pomeni şi toate faptele bune săvârşite de dragul lui Hristos sunt doar mijloace spre a do­bân­di Duhul Sfânt. Ţineţi min­te vorbele mele, numai faptele bu­ne săvârşite din dragoste pen­tru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este săvârşit din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplată în viaţa viitoare, nici harul Dom­nului în viaţa aceasta. De a­ceea, Domnul nostru Iisus Hris­tos a zis: «Cel ce nu adună cu Mine risipeşte» (Luca 11, 23).

Până se sfârşeşte această viaţă, trebuie să punem început cu o dreaptă credinţă în Domnul

Nu că o faptă bună ar putea fi numită altfel decât agoni­sea­lă, căci chiar dacă o faptă nu este făcută pentru Hristos, este totuşi socotită bună. Sfânta Scriptură spune: «În orice neam, cel care se teme de Dumnezeu şi face ce este drept este primit la El» (Fapte 10, 35).

Precum vedem într-o altă pildă sfântă, omul care face lucruri drepte este plăcut Dom­nu­lui. Vedem Îngerul Domnu­lui înfăţişându-se, la vremea ru­găciunii, lui Cornelie, suta­şul cel drept şi cu frica lui Dum­nezeu, şi grăindu-i: «Trimite la Iope şi cheamă pre Simon, cel ce se numeşte Petru. Acesta îţi va spune cuvintele vieţii veşni­ce, prin care te vei mântui tu şi cei ai casei tale». Astfel, Dom­nul întrebuinţează toate mij­loacele Sale dumnezeieşti pentru a-i dărui unui astfel de om, în schimbul faptelor sale bune, şansa de a nu-şi pierde răsplata din viaţa ce va să vină. Dar pâ­nă se sfârşeşte această viaţă, tre­buie să punem început cu o dreaptă credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, Care a venit în lume să mântuiască pe cei pă­cătoşi şi care, prin dobândirea de către noi a harului Duhului Sfânt, a­du­ce în inimile noastre împă­ră­ţia lui Dumnezeu şi ne deschide calea spre câştigarea binecuvân­tări­lor vieţii ce va veni.

Dar primirea de către Dum­nezeu a faptelor bune care nu sunt săvârşite din dragoste de Hristos se limitează la aceasta: Ziditorul dăruieşte mij­loacele pentru a le face să vieze (cf. Evrei 6, 1). Stă în pu­terea omului a le face să trăiască sau nu. De aceea, Domnul a spus iu­deilor: «Dacă aţi fi orbi, n-aţi a­vea păcat. Dar acum ziceţi: noi vedem. De aceea, păcatul ră­mâne asupra voastră» (Ioan 9, 41). Dacă un om precum Corne­lie este plăcut în faţa Domnului pentru faptele sale bune, deşi acestea nu sunt făcute de dragul de Hristos, şi apoi crede în Fiul Său, asemenea fapte îi vor fi socotite ca fiind făcute din dragoste de Hristos.

Dar în situaţia contrară, omul nu are nici un drept să se plângă atunci când binele pe care l-a făcut este nefolositor.

Acest lucru nu se petrece niciodată atunci când binele este săvârşit din dragoste pentru Hristos, întrucât fapta bu­nă pentru El nu numai că ne aduce o cunună a dreptăţii în lu­mea ce va veni, dar şi în a­ceas­tă viaţă ne umple cu harul Duhului Sfânt. Mai mult, s-a zis: «Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură» (Ioan 3, 34-35).

Acesta este, iubitorule de Dumnezeu! Dobândirea Duhu­lui Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în vreme ce ru­gă­ciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dra­gostea de Hristos sunt doar mijloace ale dobândirii Duhului Sfânt.“

(Sf. Serafim de Sarov, De­spre dobândirea Duhului Sfânt)

În vreme ce omul se află nespovedit, toate mădularele lui sunt ca şi legate de păcat

„Spovedeşte-te des, aşa în­cât, dacă este cu putinţă, să a­ler­gi îndată la duhovnic, nu doar când vei săvârşi un păcat mare şi de moarte, ci şi când vei să­vârşi unul mic şi care se iartă.

Fiindcă, după cum rănile care sunt arătate doctorului nu se măresc, tot aşa şi păcatele, când sunt mărturisite, nu spo­resc, după cuvântul Scărarului: «Vânătăile, care sunt date la iveală, nu se vor înrăutăţi, ci se vor tămădui» (Cuvântul 4, pentru ascultare).

Berzele au un obicei: când li se strică cuibul, nu se mai duc acolo; aşa şi demonii fug de cel ce se spovedeşte des, fiindcă, prin mărturisirea deasă, îşi pierd cuiburile şi mrejele lor, după cum i-au spus demonii înşişi unui bărbat îmbunătăţit, că nu au înlesnire şi nici putere împotriva cui se spovedeşte des. Şi pe lângă acestea au mai spus că, în vreme ce omul se află nespovedit, toate mădularele lui sunt ca şi legate de păcat şi nu se pot mişca spre a săvârşi binele. Şi, când se va fi spovedit, numaidecât ele sunt dezlegate.

Evanghelistul Ioan a dat mărturie: «Dacă mărturisim pă­catele noastre, El este cre­din­cios şi drept, ca să ne ierte păcatele» (I Ioan 1, 9).“

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare pentru suflet, Editura Fotini, 2007, p. 177-178)

Niciodată nu trebuie să vă grăbiţi. Dumnezeu este pretutindeni

„Când lucrul nu vă permite să vă săvârşiţi pe deplin pra­vila de rugăciune, săvârşiţi-o pe scurt. Dar niciodată nu trebuie să vă grăbiţi. Dumnezeu este pretutindeni. Dimineaţa să-I daţi mulţumire şi să-I ce­reţi binecuvântare cu cuvintele voastre, făcând câteva metanii şi este de ajuns! Cu Dumnezeu niciodată să nu vă purtaţi la întâmplare. Ci întotdeauna cu mare evlavie. El nu are nevoie nici de metaniile noastre, nici de rugăciunile noastre lungi. Un strigăt din inimă scurt şi puternic, iată ce este de folos! Iar aceasta se poate face din mers! Prin urmare, puteţi să vă rugaţi neîn­cetat. De aceasta să vă îngrijiţi şi în această direcţie să îndreptaţi tot ce faceţi.

Sfântul Epifanie a fost întrebat: «Cum să împărţim timpul?» Timpul?! Pentru rugăciu­ne nu există un timp aparte: ea trebuie săvârşită tot timpul, în tot ceasul şi în orice clipă. Sfân­tul Vasile cel Mare a fost întrebat: «Ce înseamnă a ne ruga ne­încetat?». Iar el a răspuns: «Să ai în inimă starea de rugă­ciune şi te vei ruga neîncetat. Cu mâinile să lucrezi, iar min­tea să o înalţi la Dumnezeu». A­postolii au înconjurat tot pă­mântul şi câte osteneli au să­vâr­şit?! Dar în acelaşi timp s-au ru­gat neîn­cetat. Şi porunca a­ceas­ta ei au scris-o. Duhul cre­dinţei, al nădejdii şi al lăsării în voia lui Dumnezeu, iată ce trebuie să aprindem în inimă.“

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Rugă­ciunea, Editura Egumeniţa, p. 38-39)

Gândul smerit este singura armă care respinge toate atacurile

„Înţelege bine un lucru: viaţa creştină este un război duhov­ni­cesc purtat până la moarte. Vrăjmaşul viclean ne pune dinainte capcane bine-meşteşu­gi­te şi aruncă în noi nenumărate săgeţi ucigaşe pentru suflet.

Asupra multor oameni lu­meşti aruncă momeala atracţii­lor lumii şi a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăţiei, a ostentaţiei, a dorinţelor tru­peşti şi a plăce­rilor.

În inimile celor pentru care toate acestea nu sunt ispititoa­re, diavolul seamănă alte for­me de mândrie, mai «elevate». Naşte în noi mulţumirea de sine, autoîndreptăţirea şi autosuficienţa, pe care ne este aproape imposibil să le conştientizăm. Şi după ce ne întu­necă mintea, înfăşurându-ne în ceaţa acestei mândrii discrete, ne duce, ca pe nişte sclavi orbi, departe de Dumnezeu. Iar noi nu bănuim nimic!

Nu uita nici următorul lucru: pentru păcătosul de rând nu este foarte greu să ajungă să-şi urască murdăria sufle­tească, să se lepede de ea şi să înceapă să meargă pe drumul lui Hristos. Însă, pentru păcă­tosul caracterizat de autosuficienţă este foarte greu să lase fie şi o rază de iubire sfântă să treacă prin tunica de piele a fariseismului său...

Gândul smerit este singura armă care respinge toate a­tacurile, dar este foarte greu de dobândit. Pe de altă parte, mo­dul său de folosire este de mul­te ori prost interpretat, mai a­les de cei care duc o viaţă de­di­cată exteriorului, adică lumii.“

(Sfântul Macarie de la Op­tina, Poveţe duhovniceşti, Edi­tura Egumeniţa, p. 102-103)