Sculptorul Iftimie Bârleanu - un continuator al tradiției prieteniilor artistice ieșene

Climatul spiritual ieşean a fost unul al afinităţilor elective, despre care vorbea cu atâta adâncime Garabet Ibrăileanu în „Spiritul critic în cultura românească”. Aceste potriviri, acorduri de natură sufletească, au conferit durabilitate prieteniilor. Au fost unele născute din împărtăşirea de valori și de credinţe comune. Adeseori de o complementaritate benefică lucrării spiritului, roditoare în plan cultural. Poate tocmai această vocaţie a prieteniei consonante spiritual a dat vitalitate şi unicitate cetăţii literelor, teatrului, muzicii, artelor plastice şi o efervescență ce a fertilizat întreaga cuprindere românească. Prieteniile au reprezentat coloanele pe care s-a rezemat edificiul cultural al Iaşilor.

 

Există, aşadar, o tradiţie a comuniunii, a prieteniei între creatorii din Iaşi, căreia după război sculp­torul Iftimie Bârleanu i s-a circumscris firesc. A făcut-o fără căzneli, pe neştiute, pentru că iubea oamenii, îi plăcea să asculte, să descopere în lăuntrul fiinţei lor comorile cele nepreţuite de frumuseţe şi înţelepciune. Mai mult, avea harul prieteniei. Ştia să dăruiască cu generozitate şi nu-i lipsea nici capacitatea să primească de la alţii, trecând prin filtrul propriu şi păstrând ceea ce i se potrivea. Ca student şi ucenic al lui Ion Irimescu, avusese prilejul să înveţe nu doar lecţia marii arte sculpturale, ci şi pe cea a vieţii, în cartea căreia prieteniile ocupau un capitol important. Prietenia dintre Ion Irimescu şi Corneliu Baba i-a relevat cât de tonică şi benefică este pentru starea unui artist existenţa unei prietenii statornice, clădită pe valori afective, pe acele afinități elective la care făcea referire „spiritul rector” de la „Viaţa românească”. Această mare amiciţie artistică şi omenească i-a fost inspiratoare lui Iftimie Bârleanu atunci când a pornit pe drumul artei în structurarea acelei ambianţe prielnice creaţiei. Văzuse cu câtă grijă şi delicateţe îşi alegea Ion Irimescu prietenii şi ce mult preţ punea pe înălţimea de simţire, de trăire, pe curăţia morală.

 

Nevoia de prietenie e nevoia aerului de respirat în cazul unui artist. Un adevăr în care credea cu tărie Iftimie Bârleanu. El nu şi-a ales prieteni numai din lumea artelor frumoase. Şi-a deschis ferestrele sufletului şi a legat prietenii strânse în rândul scriitorilor, al universitarilor, mulţi dintre aceştia fiind medici. Acest cerc de prieteni s-a alcătuit după chipul şi asemănarea lui. Iftimie Bârleanu nu a fost adeptul boemei. Îndrăgea şi el taifasul la un pahar de vin şi de vorbă, dar nu într-o locantă, ci într-o casă de gospodar. Rămăsese, deşi urcase treptele sociale, credincios gândirii şi viziunii ancestrale a lumii satului, a înaintaşilor săi bucovineni, potrivit cărora rezemătorul tejghelelor din crâşme e un risipitor şi un pierzător de vreme. Trudnic prin excelență, Iftimie Bârleanu se înhăma la muncă precum un plugar ce trebuia să-şi termine cât mai grabnic cu putinţă de arat ţarina, că nu mai îngăduia vremea. Aşa se şi explică prolificitatea lui proverbială şi stârnitoare de pizmuiri şi cleveteli între confraţii mai lenevoşi. Dar truditorul simțea din când în când necesitatea lăuntrică a unei destinderi, a spovedaniei, a vorbirii cu semenii şi a dedulcirii din înţelepciunea unor spirite alese. De aceea şi-a transformat casa şi atelierul din strada Căpitan Tomida, numărul 4, într-un spaţiu al conclavului cu mulţi dintre cărturarii şi artiştii Iaşilor, cu care avea credinţa că sufletul şi mintea lui rezonează. Erau ceasuri prelungi de taină în care se discuta, se schimbau idei, se confruntau puncte de vedere într-o polemică cordială. Nişte ore ale cunoaşterii reciproce, ale unor fertile transferuri de ­experienţe intelectuale. Din alambicul lor s-au decantat prietenii de substanţă. S-a apropiat de aparent severul literat şi profesor la Universitatea ieşeană Constantin Ciopraga, în făptura căruia sălăşluia un liric deghizat, o fire sensibilă la „dureri înăbuşite”. Dialogurile cu omul de litere, povestitor de farmec şi depozitar de istorii vechi, i-au deschis drum spre grădinile raiului din opera lui Mihail Sadoveanu. Născut la Paşcani şi şcolit la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, profesorul era un fin exeget al eposului sadovenian şi un ştiutor desă­vârşit al operei acestuia. Mai ales vorbirile despre „Fraţii Jderi” şi „Viaţa lui Ştefan cel Mare” i-au luminat lui Iftimie Bârleanu chipul voievodului, i-au înlesnit mai buna înțelegere a locului acestuia în istorie şi l-au ajutat în găsirea acelei întrupări sculpturale în stare a reda monumentalitatea, dar fără a ocoli umanitatea celui căruia nimic din ceea ce a fost omenesc nu i-a rămas străin. De altfel, cele două opere de for public de la Suceava şi Vaslui, închinate acestei perso­nalități emblematice a istoriei româneşti, se disting prin inspirata armonizare a măreţiei figurii istorice cu străluminarea inefabilului sufletesc al omului aflat sub vremuri. Atras de acest personaj legendar, Iftimie Bârleanu îl descoperea în ascunzişurile fermecate şi nepereche pe Mihail Sadoveanu şi a dorit să-l omagieze, realizându-i un portret. L-a transpus, cioplindu-l într-un trunchi de copac, conferindu-i din tăietura dălții asprime, masivitate şi încărcătură ideatică. În capul de zimbru al Sadoveanului, cum se înfăţişează în viziunea sculpturală a lui Iftimie Bârleanu, vieţuiește parcă toată fiinţa sufletească a neamului nostru. (va urma)