Semn întru durată

A călători la izvoarele credinţei, a te smeri la Locurile Sfinte ale genuinităţii creştine a fost şi este pentru credincioşii de pretutindeni visarea cea dragă a trecerii lor pământene. Odinioară nu era deloc lesne să te duci într-acolo, pe tărâmurile originare ale Mântuitorului şi mântuirii. Un pelerinaj cerea timp, presupunea riscuri, unele chiar plătite cu viaţa, precum şi resurse băneşti nu uşor de agonisit. Însă dorinţa, cum o dovedeşte experienţa românească, era atât de puternică pentru mulţi dintre aspiranţii la hagealâc, că pelerinajul în Ţara Sfântă devenea cauza unei existenţe. Cei mai mulţi dintre hagiii din Ţările Române n-au fost doar oameni cu dare de mână, ci destui de condiţie modestă, însă vibrând de iubirea Dumnezeului şi în stare de orice jertfă în numele credinţei. De aceea, de bună seamă, la români, statutul de hagiu, de credincios trecător pe la Locurile Sfinte, era privit cu admiraţie şi socotit un panaş nobiliar.

Românii ortodocşi, cum aflăm dintr-o recentă şi încântătoare tipăritură, cea a Preasfinţitului Timotei Prahoveanul, „Aşezămintele româneşti din Ţara Sfântă“, apărută la Editura „Basilica“, s-au îndreptat spre genuina patrie a creştinătăţii nu numai ca pelerini, ci şi ca slujitori de altare şi asta s-a întâmplat în chip minunat încă din veacul al XV-lea.  Dar zidirile româneşti de închinare şi de şedere pe aceste sacre meleaguri au apărut cu mult mai târziu şi au fost rezultatul unor strădanii ce au surmontat multe oprelişti, unele ce păreau la un moment dat de neînlăturat. Deşi  preoţi şi monahi s-au nevoit de secole în ctitoriile creştinătăţii din Ţara Sfântă aparţinând altor naţii, cu toate că domnii moldoveni şi valahi au oferit danii generoase Patriarhiei Ierusalimului şi prosperitatea acesteia şi-a tras multă vreme sevele din proprietăţile întinse şi mănoase ale mănăstirilor din Moldova şi Muntenia închinate Locurilor Sfinte, stăruinţele  româneşti de a avea propriile locaşuri de rugăciune şi hodină aici s-au lovit de opoziţia, uneori făţişă, alteori disimulată, dar la fel de nebinevoitoare, a celor din alte neamuri, deja împământeniţi în pământul surselor originare ale creştinismului, în Ţara Mântuitorului Iisus Hristos. Aşa cum, cu acribie documentară şi verb, ne înfăţişează autorul cărţii menţionate, un elegant album, realizat în scurtul, dar rodnicul timp al slujirii semnatarului ca superior al Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, Iordan şi Ierihon şi reprezentant al Patriarhiei Române la Locurile Sfinte, visul românesc de a întemeia case ale Domnului în Palestina şi-a croit cu dificultate drum şi s-a petrecut în cele din urmă datorită jertfei unor români, mireni şi slujitori ai altarelor, pentru care această aspiraţie a fost un vector al trăirii. Merită cu toţii lauda, începând cu părintele Florea din părţile dobrogene. Acesta, la sfârşitul veacului al XIX-lea, a ţinut să-şi petreacă ultima parte a vieţii alături de soţie în Ţara Sfântă. A închiriat la Ierusalim un imobil spaţios, căruia i-a dat numele de „Casa Românească“, unde a amenajat şi un paraclis, adunând duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare pe românii însetaţi de rostire liturgică în grai părintesc. Aici i-a întâlnit pe pribegii români admirabilul cărturar şi universitar ieşean Teodor Burada. În mintea acestuia a încolţit atunci ideea zidirii unui locaş de rugăciune demn de a sta alături de cele ale altor seminţii. Întors în ţară, acest român cu suflet mare a catalizat energii şi a organizat un comitet de iniţiativă. Cu fondurile strânse în scurt timp s-a cumpărat în 1912 la Ierusalim „un loc de 2.294 de coţi pătraţi, pe care urmează a se zidi o biserică ortodoxă română“.

Traseul a fost lung şi sinuos, unul de statornice eforturi ale Bisericii noastre, ale statului şi multor dăruitori, rămaşi anonimi. În 1940 păruse a se ieşi la liman. Construcţia căminului de pelerini se isprăvise, iar biserica aştepta pictarea şi sfinţirea. Războiul pornit în acea vreme şi alte împrejurări stihinice ce i-au urmat au frânt cursul firesc al lucrurilor. Şi au îndepărtat clipa mult aşteptată şi izbăvitoare. Întregul hăţiş de momente potrivnice este înfăţişat în album în detalii semnificative, probate cu documente de arhivă şi imagini fotografice de epocă, de cel chemat într-un ceas al luminării să fie Superiorul acestor aşezăminte, arhimandritul de atunci, dr. Timotei Aioanei. Abia în 1975, cu prilejul pelerinajului Patriarhului Justinian în Ţara Sfântă, a avut loc sfinţirea Aşezământului Românesc de la Ierusalim cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. În paginile testimoniale ale acestei cărţi nu e prezentată doar epopeea  înălţării Aşezământului de la Ierusalim, ci şi episoadele nu mai puţin zbuciumate ale întemeierii şi existenţei Schitului de la Iordan, închis şi azi şi ruinat din pricina războiului din Orientul Mijlociu, precum şi odiseea ridicării Aşezământului de la Ierihon. E de fapt zugrăvită istoria unei lucrări întru dăinuire românească la izvoarele creştinătăţii, ce a luat contur graţie nevoinţelor mirenilor şi slujitorilor. Aceştia din urmă, vieţuitori, cum îi numeşte autorul albumului, sunt pildă de trăire spre făptuirea unui ţel înalt, asigurând, potrivit textului, „permanenţa unei vieţuiri româneşti încă din veacul al XV-lea până azi“.

Suntem în faţa unei lucrări de cronicar, săvârşită cu sentimentul adânc sălăşluitor în cel care a purces la scriere, cel al neuitării faptelor de seamă şi încrustării lor în crugul timpului. Numit în 1 februarie 2014, un timp al limpezirii apelor şi restabilirii comuniunii între Patriarhia Română şi cea a Ierusalimului, Superior al Aşezămintelor Româneşti la Locurile Sfinte, arhimandritul Timotei Aioanei a fost animat de duhul ctitoririi, al continuării faptelor alese ale înaintaşilor, trecând de îndată la înnoiri patrimoniale menite a spori frumuseţea zidirilor şi funcţionalitatea lor. Totodată, Sfinţia Sa s-a preocupat şi de situarea aşezămintelor noastre la locul de cinste ce-l merită în comunitatea creştină din Ţara Sfântă. Şi-a văzut răsplătite strădaniile prin prezenţa pentru prima oară  a unui Patriarh al Ierusalimului la hramul aşezământului nostru din oraşul sfânt. Patriarhul Teofil al III-lea a oficiat Sfânta Liturghie de ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, în 6 mai 2014.

O la fel de însemnată lucrare a Sfinţiei Sale o constituie, desigur, această carte mărturisitoare. Aşternând rândurile împodobite cu un bogat material iconografic, autorul a râvnit şi a izbutit să lase un semn întru durată al unor întâmplări ce binemerită cinstirea generaţiilor în succesiunea lor.