Semnul răstignirii şi vieţii noastre

Aşa începe povestea unor lucrări de artă: cu ajunare şi post, căci am mâncat întristare şi am băut agheasmă amestecată cu lacrimi pe drumul de fugă spre casă; unsă numai cu mir, când întreaga Biserică primea dezlegare la Sfintele Taine, am auzit acest cuvânt: "Bucură-te!..."

Numite icoane de unii părinţi - pentru că în adâncul lor sunt icoane ale unor stări, pentru alţi oameni, aceste lucrări au simplul rol de tablou, cel mult religios. Dincolo de aspectul obişnuit şi variatele lor dimensiuni, fără a şti nimic despre originea compoziţiilor şi despre conţinutul lor, rămân, desigur, doar un obiect decorativ, inutil sau bun de oferit cadou. Scrisul strâmb şi fondul boţit al unui carton de 2 lei, rama veche de lemn, cumpărată de pe străzile Gării de Nord, peste care am pus un strat de acrylic auriu, au vrut să transmită mai mult decât se poate spune vorbind. Semnate sau nu, aceste lucrări se recunosc între ele în duh, iar cei ce le-au primit, ierarhi, preoţi sau maici, vor înţelege în timp caracterul lor special. Deşi nu s-au văzut între ei sau poate se ştiu într-un anume fel, au avut un prieten comun: autorul lor. Un om de nimic, prin care s-a revărsat uneori lumina bucuriei divine. În acest caz, sub forma unor strălucitoare cruci, simbol al unor mici rugăciuni tăiate vertical de nădejde, prin care trecem dincolo de noi pentru că ne trimit, ca şi icoana, la Dumnezeu. Aceasta este taina Sfintelor Cruci pe care le-am pictat, încadrate de jur împrejur de textul unui tropar şi condac. Deşi au avut acelaşi model, aflat pe spatele Icoanei Maicii Domnului din Vladimir, n-au semănat, pentru că au primit mereu un nou sens, cu totul personal, legat de fire celui ce urma să-i fie destinat. Adică, pot avea şi cinstea cuvenită unui lucru sfânt, lucrările în sine devenind la rândul lor un semn nedescifrat, păstrând întotdeauna un aspect pluridimensional. Simplă sau încercuită şi cu braţele terminate în semisfere sau trilobată, crucea apare des pe aluaturi sau încrustată pe lemn, piele şi piatră, pictată pe vase sau pe ouă încondeiate, brodată şi ţesută pe veşminte, marame şi scoarţe, supusă legilor compoziţiei decorative. Alternată ca formă, culoare, mărime şi poziţie, dispusă pe anumite direcţii, gradată sau suprapusă, crucea îmbogăţeşte permanent conţinutul ideatic al oricărui lucru, fiind nelipsită din inventarul oricărei biserici, atotprezentă înaintea Sfintei Mese şi purtată la piept, lângă inimă, ca semn al apartenenţei şi mărturisirii creştine. Crucea ne veghează mormântul şi înălţimea munţilor, se aşază la ramificaţiile drumurilor şi se prinde în dreptul punţilor, peste prăpăstii, deci lungimea şi lăţimea ei oferă siguranţă. Mai sunt şi alte cruci sau troiţe "închipuite" (desenate), "înflorate" (pictate) şi "scrise" (incizate cu litere şi linii), care se află în unele zone lângă fântână adăpând sufletele sau marcând o sfinţire după reparaţie. Altora li se atribuie puteri deosebite, îndepărtând şi apărând satul de primejdii, având şi denumirea respectivă: cruce de foc, de ciumă, de sabie etc. Mai sunt şi alte mii de cruci, mai mari sau mai mici, dar la fel de nobile sau la fel de grele. Pe toate cele neplăcute obişnuim să le numim "cruci", deşi pe toate le cumpărăm şi ne mândrim cu ele ca podoabe.

Şi, nevăzut, acesta poate fi semnul Sfintei Cruci: a te vedea pe tine însuţi lăuntric răstignit. Iar Înălţarea Sfintei Cruci - îmi închipui că este o biruinţă - poate a te simţi sfârşit şi cineva să te ridice. Un început nou, măcar o dată în viaţă!