Sfânta Cruce, semnul Stăpânului, comoară şi nădejde a mântuirii noastre

Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci ne îndeamnă la cinstirea deosebită faţă de Cel care ne-a răscumpărat din blestemul Legii cu scump Sângele Lui, pe cruce fiind Răstig­nit și cu sulița împuns, nemurire izvorând oamenilor, Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.

Perioada apropiată zilei Înălțării Sfintei Cruci este specială, de meditație și rugăciune către Cel care a pătimit de voie, cu moartea pe moarte călcând, viață veșnică dăruindu-ne.

În duminicile dinaintea și după Înăl­țarea Sfintei Cruci, Sfânta Biserică a rânduit citirea unor texte evanghelice care cuprind învățături deosebite, chinte­sența acestora reprezentând credința în Cel răstignit și în valoarea şi puterea pe care El a dat-o Sfintei Cruci: suferința prin iubire și iubirea prin iertare. Atât duminica dinainte, cât și cea care urmează acestui mare praznic vorbesc despre momentul Răstignirii, cum S-a înălțat Mântuitorul pe cruce, asemenea șarpelui în pustie de demult, vindecându-ne de moarte și stricăciune, arătându-ne cum trebuie să purtăm crucea, fiecare în parte, pentru a ne asemăna Lui.

Despre momentul Înălțării Sfintei Cruci au scris Sfinții Ioan Gură de Aur, Andrei Criteanul, Chiril, Alexandru Monahul, Iosif, Episcopul Tesalonicului, Iacob Smeritul și mulți imnografi, care au alcătuit preafrumoasa slujbă de la Înălțarea Sfintei Cruci și de la alte sărbători închinate acesteia.

După cum se știe, Biserica cinstește în mod deosebit Sfânta Cruce la mijlocul Postului Mare, la data de 7 mai, când prăznuim arătarea pe cer a Sfintei Cruci, la începutul lunii august, în fiecare miercuri și vineri din decursul anului, precum și în alte zile, prin rugăciunile care-i sunt închinate, dar și prin evlavia pe care o au credincioșii, făcând cu credință semnul ei și înțelegând valoarea jertfei răscumpărării în istoria mântuirii.

La sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci ne aducem aminte cuvintele scrise pe cer: prin acest semn vei învinge, urmare cărora Împăratul Constantin cel Mare a poruncit ca toate steagurile de luptă să fie împodobite cu semnul Sfintei Cruci. Victoria obținută a fost de răsunet, uluitoare și neașteptată atât prin modul în care a fost izbutită, având în vedere numărul mic de luptători pe care Constantin îi avea alături, în comparație cu armata lui Maxențiu, cât și prin ceea ce avea să determine mai târziu în istoria Bisericii.

După Sinodul I Ecumenic, Împăratul Constantin a hotărât să zidească două biserici în Cetatea Constantinopolului. Una a fost numită Biserica Irene sau a sfintei păci a lui Dumnezeu și Biserica Sfinților Apostoli. În același timp, s-a gândit îndată după Sinodul I Ecumenic să ridice o biserică la Ierusalim, pe locul numit Golgota.

Devenită Augustă, Împărăteasa Elena, care avea o vârstă înaintată, aproape de 80 de ani, a dorit să realizeze un pelerinaj la Ierusalim. Ne spune despre aceasta Socrate Scolasticul (sfârșitul secolului al 4-lea și prima parte a veacului al 5-lea), în Istoria bisericească, amintindu-ne că binecuvântata împărăteasă a fost îndemnată prin revelație dumnezeiască să meargă pe urmele Domnului. Eusebiu de Cezareea confirmă că ea a hotărât să răspundă lui Dumnezeu, Împăratul împăra­ților, înălţând permanent rugăciuni de mulțumire pentru ea, fiul ei și întreaga familie imperială.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului, și el uimit de evlavia pioasei Elena, afirmă: ferice de Constantin, care avea o astfel de mamă. La cererea lui, ea a căutat ajutorul dumnezeiesc. O femeie nobilă, care a oferit cu mult mai mult Împăratului decât ar fi putut ea primi de la Împărat. Pentru că a purces cu grabă la Ierusalim și a cercetat locul pătimirii Domnului (Panegiricul împăratului Teodosie).

Eusebiu de Cezareea arată că Sfânta Elena avea puteri decizionale depline și asupra trezoreriei imperiale. A luat ce îi trebuia pentru pelerinajul propus și a pornit într-o călătorie a inimii. Abia ieșită în larg, corabia a înfruntat furtuni și greutăți, însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns la liman. Sosind la Ierusalim, a poruncit să fie dărâmat templul Afroditei, ridicat de împăratul Adrian peste Golgota, locul unde fusese răstignit Domnul.

Sozomen ne spune că păgânii care în vremurile de demult au prigonit Biserica au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a o nimici. Peste locul Răstignirii a fost înălțată o movilă de pământ, iar pentru a ascunde mai bine locul Învierii și Muntele Golgotei le-au închis cu un zid. Întreaga cetate fusese pavată cu piatră și au ridicat un templu Afroditei, a cărei statuie a fost așezată în așa fel ca toți cei care se închinau lui Hristos să-și plece genunchii înaintea zeiței.

Istoricul Severus, în Istoria sfântă, spune că, din pricina împotrivirii iudeilor, locul Înălțării Crucii a fost acoperit cu moloz adus din cetatea distrusă. Pe stânca unde fusese înălțată Crucea Domnului s-a așezat o statuie de marmură a lui Venus. Așa au crezut persecutorii că, întinând locurile sfinte ale ucenicilor Domnului, îi vor înstrăina de credința în Înviere. La fel s-a întâmplat și cu cetatea Betleemului, răvășită și ea de cultul zeităților păgâne.

Într-o astfel de atmosferă a ajuns la Ierusalim Împărăteasa Elena.

Paulin de Nola ne spune că cele trei cruci au fost găsite împreună, cum au fost înălțate odinioară. Una pentru Domnul și celelalte pentru tâlharii răstigniți de-a dreapta și de-a stânga Mirelui Bisericii. Credincioșilor le era teamă că ar putea alege din greșeală crucea unui tâlhar sau ar putea pierde Crucea cea de viaţă făcătoare, dar minunile întâmplate în acele zile au arătat care era Crucea Mântuitorului, pe care a fost aşezată inscripția Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor (Ioan 19, 19).

După descoperirea crucilor, Episcopul Macarie a observat trecerea unui cortegiu funerar, iar despre aceasta Severus scrie: un om mort era dus la groapă cu ceremoniile obișnuite, trecând prin preajmă, iar Împărăteasa a fost inspirată, după cum subliniază Paulin de Nola, să poruncească a fi adus înaintea ei omul mort. Trupul acestuia a fost așezat jos, iar după ce crucile au fost pe rând așezate peste el, Crucea Domnului a fost descoperită prin înviere, întrucât la atingerea lemnului mântuitor moartea a fost alungată, iar cel mort a înviat. Asemenea lui Lazăr altădată, a fost și acela descătușat din legăturile morții, alăturându-se celor care l-au adus spre mormânt.

După găsirea Crucii, un iudeu numit Iuda, a cerut Botezul și a primit numele Chiriac. Ajuns în timpul domniei lui Iulian Apostatul Arhiepiscop al Ierusalimului, acesta a primit cununa muceniciei întru Iisus Hristos, împreună cu mama lui, fiind prăznuiți la 28 octombrie.

Sozomen ne spune că, în zilele pelerinajului augustei împărătese la Ierusalim, o doamnă de rang înalt suferea de o boală grea. Episcopul a venit la căpătâiul ei, însoțit de mama împăratului. După ce a rostit o rugăciune, Macarie a spus că Sfânta Cruce va trebui să fie cea care, atinsă de femeia suferindă, va îndepărta boala. Când au atins trupul ei de Sfânta Cruce, aproape fiind de sfârșitul vieții, a redeschis ochii, și-a recăpătat puterile și îndată a putut merge pe propriile picioare. Acestea au fost văzute de cei mai importanți oameni ai vremii, între ei de Împărăteasa Elena și Episcopul Macarie, care păstorea atunci la Ierusalim.

Crucea a fost așezată la loc de cinste, fiind ridicată pe locul Sfintelor Pătimiri, iar Împărăteasa Elena a supravegheat începutul construcțiilor inițiate atât la Ierusalim, cât și în alte locuri ale Țării Sfinte, după tradiție fiind mai mult de 20 de biserici, unele dintre ele adevărate bazilici, impresionante prin dimensiuni, frumusețe și bogăție.

Sfinții Părinți au hotărât ca în fiecare an să se cinstească Înălțarea solemnă a Sfintei Cruci, nu numai pentru a pomeni evenimentele biruinței creștinătății, cât mai ales pentru a arăta că ea este semnul slavei dumnezeiești, vădită prin Înviere.

Tradiția ne spune că Sfânta Cruce era făcută din trei feluri de lemn: chiparos, pin și cedru, împlinind astfel prorocia lui Isaia: Mărirea Libanului, chiparosul, ulmul şi merişorul la tine vor veni, cu toţii laolaltă, ca să împodobească lăcaşul cel sfânt al Meu, şi Eu voi slăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele (Isaia 60, 13).

Atitudinea față de Cruce este de fapt cea față de Mântuitorul, Care S-a răstignit pe ea. Identificarea suferinței Mântuitorului cu Lemnul cel de viață făcător, Sfânta Cruce, spiritualizează obiectul în sine, oferindu-i valoarea reală a biruinței, simbolizând transformarea obiectului antic de tortură în îndrăzneală către Dumnezeu și cheie a Împărăției cerurilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre Sfânta Cruce, ne spune: O, mare putere a Crucii! Câtă prefacere a lucrat neamului omenesc. Din întuneric ne-a scos la lumină nemărginită, din moarte ne-a scos la viață veșnică, din stricăciune ne-a înnoit întru nestricăciune.

Imnografii ne spun cuvinte care definesc importanța și valoarea Sfintei Cruci, numind-o lumină și far, liman neînviforat, armă nebiruită, stea care strălucește în toată lumea, izbăvirea vechiului blestem, raiul Bisericii, ușa Raiului, slava mucenicilor și podoaba sfinților, așternutul picioarelor lui Hristos. Multe dintre cuvintele Acatistului și ale rugăciunilor închinate Sfintei Cruci le datorăm marelui trăitor și imnograf de marcă Sfântul Andrei, Episcopul Cretei.

Despre Răstignirea Mântuitorului și despre Jertfa Sa putem spune că bunătatea Domnului este nemăsurată, precum și faptul că nimic nu se poate compara cu bunătatea și nemărginita iubire pe care El a manifestat-o față de noi, pătimind pe Cruce pentru mântuirea oamenilor.

Mărturisirea Domnului a început cu a tâlharului. Ne amintim mereu că de-a dreap­ta și de-a stânga Lui au fost răstig­niți doi făcători de rele. Unul, înverșunat, plin de venin, asemenea multor oameni de atunci și dintotdeauna, și altul, recunoscător, care a simțit dumnezeirea Lui și care L-a rugat să-l primească în Împă­răția Sa.

Judecata din urmă va fi anunțată de Sfânta Cruce (Matei 24, 30). Prin această pecete ne arătăm identitatea (Apocalipsa 7, 3-4).

Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci este prilejul de a înțelege că Sfânta Cruce este o comoară. Ne amintește de pomul așezat în mijlocul pustiului, sub care se așază călătorii, aduce aminte de toiagul care a lovit stânca în pustie, arătând-o izvorâtoare de apă. Sfânta Cruce este nădejdea mântuirii noastre și semnul Stăpânului, armă a mântuirii și răsplată a biruinței.