Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Sfântul Benedict, patronul Europei

Sfântul Benedict, patronul Europei

Un articol de: Cornel Cadar - 11 Iul, 2008

Astăzi, în Biserica Catolică este celebrat Sfântul Benedict (480-547), declarat, în anul 1964, de papa Paul al VI-lea, patron al Europei. El este acela care a deschis capitolul monahismului occidental.

Sfântului Benedict i se datorează multe dintre valorile şi realităţile Europei de azi. Cu patru ani înainte de naşterea lui, Europa începea să se destrame. Armatele năvălitoare ale herulilor, sub conducerea lui Odoacru, au trecut prin foc şi sabie tot ce au găsit în cale. Ucigând pe ultimul împărat roman, au închis definitiv perioada stăpânirii Romei imperiale; supravieţuirea culturii romane se va datora, în cea mai mare măsură, activităţii religioase şi culturale a călugărilor din aşezămintele monahale. După căderea unităţii politice create de Imperiul Roman, Benedict a atras atenţia spre o nouă unitate spirituală şi culturală, aceea a credinţei creştine împărtăşite de popoarele continentului.

S-a născut la Nursia, în Umbria (80 km de Roma), în anul 480, într-o familie cu o situaţie economică bună. Student la Roma, este dezgustat de viaţa care se trăia şi de societatea coruptă din timpul său. Se retrage în singurătatea de la Subiaco (la sud de Roma) pentru a-l căuta pe Dumnezeu şi a trăi sub privirea sa. Avea 20 de ani.

După trei ani de singurătate, rugăciune şi penitenţă, a fost descoperit de păstorii din partea locului. Credincioşii din împrejurimi îl caută pentru a-i cere sfat şi rugăciuni. Sfinţenia sa atrage mulţi discipoli, tineri dornici de sfinţirea vieţii, care voiau să trăiască, asemenea lui Benedict, numai pentru Dumnezeu. În jurul lui, se formează o comunitate. Pentru ei, Benedict a întemeiat douăsprezece mănăstiri cu câte doisprezece „fraţi“, hotărâţi să urmeze normele trasate de părintele lor spiritual.

În anul 529, Benedict mută comunitatea spre sud, lângă oraşul Napoli, la Monte Cassino. Aici, a dărâmat templele zeilor Apolo şi Jupiter, rămase acolo din vechime, şi a clădit prima mănăstire închisă cu ziduri din patru părţi, asemenea unei fortăreţe, dar deschisă pentru lumina ce vine de sus. Era, în acelaşi timp, cetatea de pe munte, despre care vorbeşte Sfânta Scriptură.

Legile de bază ale vieţii de mănăstire, Benedict le scrie în „Regula vitae monasticae“. Regula realizează sinteza tradiţiilor monastice anterioare, pentru care Sfântul Benedict a fost numit părintele monahismului occidental.

„Ora et labora!“ („Roagă-te şi munceşte!“) rezumă regula după care trăiesc călugării benedictini, readucând în viaţa şi în ascetica creştină contemplaţia unită cu acţiunea, aşa cum sugerează Evanghelia. Ziua le este marcată în mod armonios de două ocupaţii principale: rugăciunea şi munca. Prioritate este dată lui Dumnezeu, Care doreşte ca rugăciunea să aibă locul privilegiat. Apoi, nu este neglijată munca făcută în spirit de slujire, cu seriozitate şi responsabilitate. Pentru ei, cartea studiosului sau a copistului, forja fierarului sau sapa lucrătorului la câmp erau instrumente sacre pentru slujirea lui Dumnezeu.

Emblema mănăstirii - crucea, cartea şi plugul - a devenit expresia modului nou de a înţelege asceza creştină: rugăciune şi muncă, în vederea edificării spirituale şi materiale a unei societăţi noi, pe ruinele lumii romane.

În ultimi şapte ani ai vieţii sale, Sfântul Benedict nu făcea decât să vorbească şi să suspine după paradis. A murit la 11 martie 547. A fost înmormântat alături de sora lui, Scolastica, decedată cu patruzeci de zile mai înainte, în mormântul de lângă mănăstirea de la Monte Cassino. Trupul Sfântului Benedict, descoperit mai târziu de călugării benedictini din Franţa, a fost adus cu mare cinste în mănăstirea lor, de pe malul Loarei, în ziua de 11 iulie. De atunci, în multe regiuni, această zi a fost aleasă pentru sărbătorirea Sfântului Benedict, fiind adoptată apoi de întreaga Biserică Catolică.

În anii care au urmat, de la Monte Cassino, au pornit oameni formaţi în rugăciune şi muncă şi au deschis sute de aşezăminte asemănătoare mai întâi în toată Europa şi apoi în celelalte continente. Tot timpul, dar mai ales în vremuri de frământări, aceste aşezăminte au rămas focare de credinţă, cultură şi civilizaţie.

Prin ucenicii şi urmaşii săi, Sfântul Benedict intră în rândul marilor binefăcători ai Europei, ai Bisericii şi ai omenirii. Numindu-l pe Benedict patron al Europei, papa Paul al VI-lea îl califică astfel: „Făuritor al unităţii, maestru al civilizaţiei, în primul rând crainic al lui Cristos şi întemeietor al vieţii călugăreşti în Occident, Benedict, cu fiii săi, a adus Europei progresul creştin prin cruce, prin carte şi prin plug“.

Când vedem în zilele noastre un călugăr dezlipit de toate, pentru a-l căuta pe Dumnezeu, înţelegem mai mult că e o invitaţie la a-l căuta pe Acela care umple cu adevărat viaţa şi că împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum vorbeşte Evanghelia, este acea comoară pentru care merită să faci orice ca să o ai. Oricum, Benedict ne aminteşte că Dumnezeu nu e undeva departe, ci e aproape, prezent în viaţa omului, a oricărui om care-l caută.