Sfântul Cuvios Antonie cel Mare - sihastrul adâncului pustiei

În viața Bisericii, sărbătorirea unui sfânt de seamă sau trăirea liturgică a unui moment esențial din istoria mântuirii nu începe în ziua propriu-zisă a sărbătorii, ci în seara din ajun, odată cu slujba Vecerniei. Această rânduială nu este una formală, ci poartă o adâncă semnificație: ne introduce treptat în lumina sărbătorii, ne pregătește inima și mintea pentru întâlnirea cu taina duhovnicească a prăznuirii.

Cântările Vecerniei sunt la fel de bogate, de expresive și adânci precum cele ale Utreniei, urmate de Sfânta Liturghie din ziua praznicului. Ele concentrează, într-un limbaj teologic și poetic deopotrivă, chipul duhovnicesc al sfântului, sensul nevoinței și locul său în iconomia mântuirii. Începând cu rugăciunile rostite la lumina lină a lumânării în seara zilei de 16 ianuarie, Biserica ni l-a aşeazat înainte ca model luminos pe Cuviosul Părinte Antonie cel Mare, fiind amintiţi profetul Ilie și Sfântul Ioan Botezătorul. Când imnograful i-a așezat împreună, ne spune totul în câteva cuvinte. Asceza, nevoința, tăcerea, așteptarea lui Dumnezeu, virtuți care întotdeauna i-a înălțat pe oameni.

Din tradiția filocalică aflăm că marii Părinți ai pustiei, în vremurile în care ucenicii încă ascultau cu seriozitate și smerenie de îndrumările lor, erau adesea căutați pentru un cuvânt de folos. Se spune că, la un moment dat, cineva a mers în pustie la un mare părinte și l-a rugat: „Spune-ne un cuvânt!”. Iar bătrânul i-a răspuns cu dureroasă sinceritate: „Luatu-s-a cuvântul, pentru că cei care îl cer nu îl mai împlinesc”.

Totuși, ne sunt cunoscute în istorie vremuri - și suflete - în care ucenicii se străduiau să pună în lucrare cuvintele părinților îmbunătățiți, ale duhovnicilor încercați, ale celor ce transmiteau nu idei, ci experiență trăită. Scrierile filocalice, între care se află și cele despre viața Sfântului Antonie cel Mare, una dintre ele datorată marelui Atanasie al Alexandriei, ne ajută să înțelegem mai adânc nu doar viața sfinților, ci și sensul viu al Scripturii.

Într-o astfel de tradiție se spune că un ucenic s-a apropiat de duhovnicul său și l-a întrebat ce să facă pentru a spori duhovnicește. Sunt oameni care nu îndrăznesc să cuprindă totul, dar doresc să împlinească măcar o virtute, să urce, din când în când, câte o treaptă pe scara desăvârșirii. Duhovnicul, un părinte oarecum mai apropiat de vremea noastră, i-a răspuns simplu și profund: Citește în fiecare zi viața sfântului prăznuit. Dacă nu ai acces la o versiune amplă, citește măcar câteva rânduri și străduiește-te să împlinești o virtute pe care acel sfânt a lucrat-o în chip deosebit.

Privind la acest exemplu ne putem întreba: ce alegem de la Sfântul Antonie cel Mare? Dacă ar fi să urmăm acest sfat, am putea oare să ne asumăm cei aproape 90 de ani petrecuți în pustie, în luptă neîncetată cu diavolul, uneori până la sânge? Putem avea râvna lui neclintită, asprimea postului, hrana luată după apusul soarelui? Sau măcar să înțelegem că asceza, oricât de severă ar fi, rămâne neîmplinită fără discernământ - acea putere de a deosebi esențialul de secundar și de a merge pe „calea împărătească”, calea de mijloc, atât de prețuită de Părinții Bisericii.

Fiecare poate alege câte ceva, iar cei râvnitori pot încerca să le împlinească pe toate.

Mai presus de orice, de la Marele Antonie suntem chemați să învățăm smerenia. Sunt ale lui cuvintele de foc care descoperă realismul luptei duhovnicești: diavolul, după cum ne amintește și Sfântul Apostol Petru, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită. În contextul vremii de atunci, leul era imaginea cea mai grăitoare a fiorului, a forței distructive și a primejdiei neașteptate - o metaforă cutremurătoare pentru lucrarea celui rău, care pândește sufletul și îl prinde în mreaja sa.

Tradiția consemnează că, într-o noapte, în pustie, a avut loc o întâlnire - un adevărat sfat duhovnicesc - între marii sihaștri. Au privegheat până târziu, așteptând cuvântul Sfântului Antonie, care urma să vină ca o concluzie, ca o pecetluire a celor spuse. Fiecare dintre părinți a vorbit despre virtutea pe care o socotea cea dintâi: unii au amintit iubirea, pentru că cine iubește pe Dumnezeu nu poate urî pe aproapele; alții au vorbit despre răbdare, alții despre smerenie, fiind pomenite desigur și alte virtuți.

În cele din urmă, Antonie, care tăcuse, a rostit cuvântul său hotărâtor: „Degeaba unii își topesc trupurile în asceză, dacă nu au darul discernământului”. Și astfel a fost pecetluită, din acea întâlnire, învățătura despre calea echilibrului - ferită de excese, extreme și rătăciri -, ca drum sigur către Dumnezeu.

Aceasta este, poate, cea mai mare moștenire a Sfântului Cuvios Antonie cel Mare: nu doar asprimea pustiei, ci lumina discernământului, nu doar lupta, ci echilibrul sfințit al unei vieți trăite în smerenie, trezvie și adevăr.

Într-o lume a extremelor, a grabei și a ruperii de măsură, cuvântul Sfântului Cuvios Antonie cel Mare ni se adresează cu o uimitoare actualitate. El nu vorbește din auzite și nici din speculații, ci din adâncul experienței trăite. „Am văzut toate cursele vrăjmașului”, mărturisește el, după ce s-a luptat cu diavolul într-un vechi mormânt idolesc. Cei care îl căutau din când în când pentru a-i aduce pesmeți și fructe l-au aflat adesea rănit, însângerat, istovit de luptele nevăzute. La el nu a fost o poveste, nici o închipuire, ci realitatea adevărată a războiului duhovnicesc.

A cunoscut în amănunt cursele vrăjmașului, biruindu-le prin smerenie. Aceasta este, poate, cea mai adâncă învățătură pe care ne-o lasă Sfântul Antonie: smerenia ca armă nebiruită. La sfârșitul vieții, fiind întrebat ce ar face dacă i s-ar mai dărui câteva zile, a răspuns cu o simplitate cutremurătoare: „Aș pune început bun”, adică m-aș pocăi mai mult. El, care și-a petrecut viața în pocăință, care și-a plâns păcatele neîncetat și s-a nevoit cu asprime, nelăsând loc vrăjmașului în inima sa, se vedea pe sine mereu la începutul drumului.

Din această adâncă smerenie izvorăște și un alt cuvânt paradoxal al său: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu”. Nu pentru că L-ar fi pierdut pe Dumnezeu, ci pentru că a trecut dincolo de frică, în iubire. Teama este mai prejos decât iubirea. Sclavul lucrează de frică, fiul din dragoste. Și totuși, Sfântul Antonie nu contrazice Scriptura, care spune că frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii; el ne arată doar că începutul trebuie să crească și să se desăvârșească în iubire.

Unul dintre cei care au scris despre Marele Antonie, mai aproape de vremea noastră, observa că acesta s-a nevoit mult până când a ajuns „egal cu sine însuși”. Adică s-a eliberat de închipuiri, de gânduri străine, de tulburările lăuntrice care ne dau fiecăruia atât de mult de furcă. Războiul nevăzut, spune experiența Părinților, este mai greu decât unul militar sau politic, iar foarte puțini ies biruitori dintr-o asemenea luptă, mai ales dacă nu sunt înarmați cu smerenia.

Un alt cuvânt de o profunzime tulburătoare al Sfântului Antonie ne mută atenția de la pustie la aproapele: „De la fratele nostru putem alege viața sau moartea. Dacă l-am dobândit pe fratele nostru, pe Dumnezeu L-am dobândit; iar dacă l-am pierdut pe fratele nostru, pe Dumnezeu L-am pierdut”. Ucenicii lui, care au umplut pustiul, spuneau la rândul lor: „Dacă ai văzut un om, L-ai văzut pe Dumnezeu. Dacă nu te bucuri de un om, nu-L vei întâlni niciodată pe Dumnezeu”. Este poate cea mai limpede punte dintre asceză și iubirea concretă, dintre nevoință și comuniune.

Nu întâmplător, în zilele de 5 și 6 ianuarie, la marile slujbe ale Bisericii, auzim cuvintele profetului Isaia, așezate de imnografi în rânduiala Sfințirii Mari a apei: „Pustiul va înflori ca și crinul”. Despre ce înflorire vorbea profetul? Despre revelațiile lui Dumnezeu în pustiu, din istoria poporului ales, dar și despre acea uimitoare revărsare de sfințenie care a umplut pustiurile Egiptului, Palestinei, văileIordanului, precum şi ale munților Neamțului, Buzăului, Vâlcii și ale multor alte locuri. Sunt vremuri când pustiul înflorește mai frumos decât orice grădină, iar una dintre aceste vremuri a fost aceea a Cuviosului Antonie și a ucenicilor săi.

Pustiul, dar și pustnicii din toate timpurile și locurile au transformat prin viața lor curată și îmbunătățită locuri sterpe în grădini duhovnicești, pline de lumină și har. De aceea îi cerem și noi, cei slabi în rugăciunea neîncetată, să fie mult-rugător pentru mântuirea sufletelor noastre; să-i ocrotească pe cei care îi poartă numele, bisericile și parohiile unde este cinstit, pustiul și cetatea, deopotrivă, și pe noi toți, ca să mergem pe calea smereniei, a pocăinței și a faptelor bune.