Sfântul Grigorie Teologul sau paradoxurile teofaniei

Descoperirea Sfin­tei Treimi, a Dum­ne­ze­ului înaintea că­ruia ne închi­năm, a fost dintotdeauna tema cea mai fascinantă care a preo­cu­pat gân­direa omului. A ex­pri­­ma, în­să, ceea ce depăşeşte pu­terea de cu­prindere a minţii o­meneşti nu este un lucru cu to­tul la în­de­mâ­nă. Teologia Bi­se­ricii a avut ne­voie de câteva se­cole pentru ca Pă­rinţii cei pur­tători de Duh să for­muleze în­tr-un grai omenesc a­decvat în­văţătura revelată despre Dum­nezeu. În acest sens, la Gri­­gorie Teologul întâlnim, pro­ba­bil, cea mai frumoasă şi mai de­săvârşită expresie a dogmei trinitare:

„Dumnezeu a existat dintot­dea­­una, şi există, şi va exista; sau, mai bine zis, El este veş­nic. Pentru că «a existat» şi «va e­xista» sunt secţiuni ale timpului şi ale firii noastre cur­gă­toa­re; însă termenul «este veşnic» (fi­inţează veşnic) exprimă eter­ni­­tatea, şi prin aceste cuvinte Se numeşte pe Sine, când i Se des­c­operă lui Moise pe Muntele Si­nai. Căci El are concentrată în Sine întreaga «fiinţare», care nici nu a început vreodată, nici nu va înceta vreodată, precum fi­inţa unui ocean fără de margini şi fără hotar, care de­pă­şeş­te orice noţiune de timp şi de fi­re, şi care ar putea oarecum doar în umbră să fie reprezentat cu mintea. Şi de către a­ceas­ta într-un chip foarte în­tu­ne­cos şi modest, nu după ceea ce este El în Fiinţă, ci după a­ce­lea care sunt în jurul Lui, ca să-şi formeze prin cele adunate din afară de către imaginaţie o a­numită imagine a adevărului, ca­re înainte de a fi reţinută îi sca­pă şi înainte de a fi cuprinsă cu mintea dispare.“

Trecând în revistă textele Pă­rin­ţilor, observăm că ei nu in­sis­tă foarte mult pe o descrie­re a re­laţiilor intratrinitare, ci îşi în­dreap­tă atenţia mai de­gra­­bă a­su­pra ieşirii lui Dum­nezeu spre lu­me, a Iconomiei dum­nezeieşti aşa cum se nu­meş­te aceasta în lim­bajul teolo­gic, în care se află şi planul cre­ă­rii omului şi al mân­tuirii lui în Hristos, precum şi anumite în­ţelesuri despre Fi­in­ţa cea ina­c­cesibilă. De asemenea, po­si­bilitatea credinciosului, fie ea şi limitată, a cunoaşterii lui Dum­nezeu prin har repre­zin­tă o preocupare deosebită a teo­lo­giei patristice. Aici este pre­zen­­tă, desigur, o strategie a lui Dum­­nezeu de a-l atrage pe cre­din­­cios într-o sinergie a teogno­siei, pentru ca în acest fel ini­ţi­a­ti­va să nu vină exclusiv din par­tea Dumnezeirii, iar omul să-şi pu­nă în lucrare libertatea şi ca­li­tăţile chipului dumneze­iesc, fă­ră să cadă, prin urmare, în­tr-o pa­sivitate extremă, chiar în pri­vin­ţa pătimirii lucrurilor dum­ne­zeieşti şi mai presus de min­te din cadrul acestei expe­ri­eri, ci să de­vină un prilej po­tri­vit pentru ca omul să-şi înalţe gân­direa la ce­le înalte, întâm­pi­­nând astfel po­­go­râ­rea cea ne­gră­ită a lui Dum­nezeu spre el. Ia­tă de ce, con­ti­nu­ând să ur­mă­rim demon­stra­­ţia Sfân­tului Gri­gorie, aflăm că:

„Această imagine străluc­eş­te în mintea noastră, iar a­ceas­ta se întâmplă, dacă este cura­tă, precum vederea fulgerului care trece cu iuţeală. Mie mi se pa­re că se face aceasta, pe de o par­te, pentru ca mintea să se în­tindă spre Acela care poate de­veni înţeles cu mintea (pentru că, dacă ar fi cu desăvârşire de neînţeles, vom fi fără nădej­de şi fără dispoziţie pentru a mai întreprinde ceva faţă de Cel de neatins), iar pe de alta, ca prin ceea ce este de neînţeles cu mintea să provoace minu­na­rea, prin minunare să creeze o mai mare dorire, prin dorire să ne curăţească, iar prin curăţie min­tea noastră să fie făcută în chip dumnezeiesc (teomorfă). De­­venind în acest fel, îndrăz­nesc să spun că ne aflăm cu Dum­nezeu ca într-o relaţie de în­rudire. Dumnezeu Se uneşte cu dumnezeii şi îngăduie să fie cu­­noscut, după putinţă, la fel de mult pe cât îi cunoaşte El pe cei ce-L cunosc“ (Sfântul Gri­go­rie Te­ologul, Cuvântul La Paşti).

Putem încheia scurta noas­tră expunere a temei desco­pe­ri­rii lui Dumnezeu, conchizând că pentru teologia ortodoxă, Dum­­­nezeu este sau fiinţează veş­­nic, dar într-un mod diferit de acela în care omul expe­ri­men­­­­tează propria sa existenţă, a­­tât de diferit încât nu poate fi cu­­prins în nici un fel de mintea o­­menească, care este creată şi li­­mitată. O anumită imagine im­­­perfectă, în raport nu cu ce­ea ce este Dumnezeu în Fiinţa lui, ci cu atributele Lui, sau cu Ico­­no­mia Lui, se iveşte în min­tea cu­răţită de patimi şi în­dum­­nezeită doar prin harul cu­noaş­­terii oferit făpturii de Fă­că­­torul ei. Chiar şi atributul veş­­­niciei pe care îl posedă Dum­­nezeu nu poa­te fi explicit în­­ţe­legerii decât în chip „negativ“, printr-o com­pa­­raţie cu tim­­pul finit, căci „veş­nicia - spu­­ne Teologul -, nu poa­te fi mă­surată“.