Sfântul Vladimir, cel care a încreștinat Rusia

Țin minte cu destulă precizie cum în 1988 în Rusia Sovietică a lui Mihail Gorbaciov s-a prăznuit cu mare fast „mileniul” de credință creștin-ortodoxă a slavilor: 1000 – летие крещения Руси. Adică 1000 de ani de la botezul Sfântului Vladimir și neamului său (sfânt prăznuit azi de întreaga Biserică Ortodoxă), 1000 de ani de imne de laudă ridicate către adevăratul și singurul Dumnezeu în locul idolului Perun, zeul fulgerelor. Iar acela a fost un prilej important al politicii Glasnost de a-și arăta condescendența față de Biserica Ortodoxă Rusă (greu încercată în anii furiei atee bolșevice), transformând momentul într-o sărbătoare de stat, la nivelul întregii Uniuni Sovietice. Deja Biserica se pregătea pentru parteneriatul strategic cu viitoarea orânduire de la Moscova, mai liberală în vederile politice, dar la fel de îndărătnică în strategiile expansioniste.

Istoria Rusiei este una plină de contradicții interne, de războaie nesfârșite, de răzmerițe, de lovituri de stat, de abuzuri și fărădelegi. De fapt, ca absolut toată istoria neamurilor importante ale Evului de început, dar care ulterior au creat și consolidat lumea creștină europeană. E drept, Rusia a venit printre ultimele la ospățul credinței, și a făcut asta prin cneazul Vladimir (c. 958-1015), nepot al Sfintei Olga - cea care a încercat prima creștinarea slavilor, după ce vizitase Constantinopolul în 950 primind botezul de la Patriarh și de la împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Deși tatăl său a murit păgân și el însuși a trăit așa o parte din viață, Sf. Vladimir (Volodimir în ucraineană, căci era cneaz de Novgorod și Kiev) a reușit o alianță proniatoare cu împăratul bizantin Vasile al II-lea „Bulgaroctonul”, în urma căreia s-a căsătorit cu sora acestuia, prințesa Ana, în 988. Însă, cu doi ani înainte trimisese ambasade în toate marile centre religioase ale lumii cunoscute pentru a stabili care este religia pe care s-o urmeze el și poporul lui. După ce au vizitat tot ce se putea vizita, delegația slavilor a ajuns în Bizanț. Acolo au participat la o liturghie în Catedrala Sfânta Sofia și bieții soli nu mai știau dacă sunt în cer sau pe pământ... Însă în 988, înaintea căsătoriei cu sora sa, bazileul bizantin a pus explicit condiția convertirii viitorului său cumnat, conform cutumelor imperiale. Acesta a acceptat, primind botezul creștin în Herson, oraș proaspăt cucerit. De atunci și până în 1917 conducătorii Rusiei au fost creștini, însă împărații celor două dinastii (Rurik și Romanov) au avut multe momente de orbire, în care credința ortodoxă a fost pusă în criză. Bunăoară, reformele lui Petru cel Mare au eliminat chiar funcția de patriarh, aceasta revenind în tradiția Bisericii Ruse de-abia la începutul secolului 20. Însă pe toată durata coabitării între Statul imperial rus și Biserica Ortodoxă, aceasta a fost la cheremul puterii politice, cauționând războaie de cucerire, invazii și alte acte abuzive ale puterii politice. A fost și a rămas, așa zicând, o Biserică în interiorul Statului Rus, o instituție captivă a acestuia. De care s-a folosit în impunerea puterii sale politice sau, dimpotrivă, îngrădind-o când interesele guvernării o cereau. Așadar, avem de-a face cu o instituție sacerdotală cu geometrie variabilă, ajustată la bunul plac al împăratului sau secretarului general al PCUS. Când Hitler a invadat URSS în 1941, Stalin s-a folosit de sentimentele religioase ale supușilor săi pentru mobilizarea în „Marele Război”. Și exemplele pot continua până în ziua de azi, în care sesizăm o coabitare (simbiotică!, dacă nu frizăm pleonasmul) dintre Biserică și puterea politică.

Așa e tradiția cezaro-papistă în spațiul slav, cu o Biserică ajustată în raza ei de acțiune după nevoile ideologice ale puterii politice. Iar în prezent Rusia nu are de „exportat” în afara granițelor sale decât creștinismul pravoslavnic văzut drept fundament moral, cultural și politic al realităților „lumii ruse”. Alte națiuni „exportă” bunăstare, siguranță, modele culturale, drepturi civile și libertăți cetățenești. Rusia nu are astfel de „marfă” de export, nu a avut-o niciodată în istorie. De aceea se mărginește și acum să se arate lumii cu valorile Bisericii Ortodoxe, ale creștinismului răsăritean. De care se folosește, pe care se sprijină, pe care le combate, pe care le exaltă - după râvna conducătorilor, după evlavia norodului, după mersul treburilor pământești și cerești. În spatele acestor jocuri de putere rămâne norodul credincios, în căutarea nu a celei de a treia Rome, ci a Ierusalimului ceresc.