Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Sfârşitul vieţii

Sfârşitul vieţii

Data: 07 Iulie 2013
În planul lumii sensibile, orice lucru din natura creată are un început. Ca şi făpturile din mediul înconjurător. Segmentul de dreapta are un punct A şi un terminus B. Şi activităţile umane au început, însă au şi limite, care presupun anumite rezultate obţinute, finalităţi. 
 
Dar omul, aşa cum este perceput în constituţia sa organică, este infinit? Evident că nu. Viaţa lui este ca durata unei zile, noaptea înseamnă sfârşitul activităţii sau odihna sa. La întrebarea „Cât durează viaţa omului?“, unii răspund 60 de ani, durată limitată de o suferinţă fizică, alţii cred că 70 conform indicaţiei psalmistului, alţii 80 de ani, purtaţi cu greutăţile din pricina puterilor scăzute. Accentuăm finalul vieţii fiecăruia, nu sfârşitul umanităţii.
 
Cum gândeşte creştinul sfârşitul vieţii? Este interogaţia la care încercăm să reflectăm în cele ce urmează, potrivit învăţăturii de credinţă. Ca prezenţă pe tărâmul vremelnic marcat ca timp, omul este existenţă cu toate binecuvântările, reuşitele, frământările şi umbrele acesteia. Existenţa este dihotomică, trup şi suflet; dincolo fiinţează spiritual. În veşnicie, sufletul nu este determinat de necesităţi de ordin alimentar ori fiziologic. Va fi în condiţie nepătimitoare sau într-o postură negativă, într-o nelinişte continuă, în funcţie de faptele sale din existenţa aceasta.
 
Orice persoană reflectează la sfârşitul său în starea de suferinţă, de convalescenţă, chiar dacă are convingeri religioase temeinice sau mai puţin clare. Majoritatea însă ignoră acest aspect şi, în faţa faptului împlinit, cei din apropiere trăiesc o stare dificilă de despărţire. Sfârşitul presupune finalul existenţei pământeşti, ca şi când suntem conştienţi că trebuie să predăm cheile unui spaţiu închiriat. În gândirea creştină, sfârşitul fiecăruia poate surveni firesc, la vârsta senectuţii, când vârstnicii se aşteaptă la momentul trecerii din această viaţă. Sigur, poate veni şi în mod neprevăzut, când este cauzat de un accident sau drept consecinţă a unei calamităţi. Mai devreme sau mai târziu, omul (ca şi orice făptură din natura înconjurătoare) tot moare. Oricât ar dori, oricât s-ar strădui doctorii, cât ar reuşi să prelungească viaţa, omul tot are un final biologic. Chiar de nu ar avea vreo boală, tot va muri pentru că degenerarea celulară (apoptoza) este o caracteristică genetică a celulei. Important este nu la ce vârstă sau în ce loc moare, ci cum moare. Este pregătit sufleteşte şi duhovniceşte să treacă în veşnicie? Unii părinţi îşi simt sfârşitul şi indică acest moment prin anumite gesturi uneori neluate în seamă de cei din jur. În chip firesc, cei care sunt în asemenea situaţii se presupune că au primit cele necesare sufletului (harul iertării de greşeli, euharistia), că sunt împăcaţi cu Dumnezeu, cu sine şi cu semenii, cu care ar fi avut relaţii de tensiune şi vină. Într-un climat de rugăciune, lecturile sfinte şi convorbirile ziditoare ajută, iar plecarea din rândul celor vii nu este foarte grea. Cei care participă la înmormântarea unui monah ori pustnic află că „este scumpă înaintea Domnului moartea cuvioşilor Săi“. Din această lume, cei care îşi închină viaţa lui Hristos şi cei care trăiesc după rânduială aşteaptă cu bucurie sfârşitul, nicidecum ca (pe) ceva tragic, pentru că, aşa cum ne încredinţează Apostolul Pavel, „ori de trăim, ori de murim, ai Domnului suntem“. Călugării trăiesc nu pentru această lume, nu au ambiţii, nici pasiuni, ci doar iubire nepătimitoare şi aspiraţii pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Existenţa lor este sub semnul dictonului „memento mori“, iar cât sunt în condiţie umană se rânduiesc după principiul „ora et labora“ (roagă-te şi munceşte). Altfel spus, sunt aici cu prezenţa fizică, însă cu mintea la Împărăţia cerurilor, încercând să nu se lipească de nimic lumesc, prin făgduinţele (voturile) asumate. Au modelul sfinţilor care au fost „îngeri în trup“. Aşa îi simţeam mâna părintelui Cleopa, când binecuvânta, cu un an înaintea decesului său, nu cu greutatea palmei, ci ca aripa de fluture, ca o frunză, ce se atingea de creştetul fiecărui pelerin trecător pe la chilia sa din Mănăstirea Sihăstria. (Victor Marola)
(va urma)