Sfințenia nu e ceva extraterestru, ci ne privește pe fiecare

Crezând cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură și al acelora care cu minți îndumnezeite l-au tâlcuit aflăm despre noi, oamenii, că am fost plăsmuiți de mâinile Ziditorului din țărâna pământului și încununați cu daruri dum­nezeiești. Dar starea noastră este una de mijloc, între smerenie și măreție, între vremelnic și netrecător, între murire și nemurire, putând să înclinăm spre una sau cealaltă în virtutea chipului dumnezeiesc, care ne-a fost dat să-l purtăm, fiind zidiți ca făptură rațională și liberă.

Scopul Ziditorului a fost ca prin înclinarea liberă spre El omul să fie condus la îndum­nezeire, adică la unirea cu El, la părtășia deplină de viața dumnezeiască, dorind Ziditorul să-mi dea tot ceea ce El are prin fire ca putere, bunătate, virtute, ca desăvârșire. Înclinația omului ­către Dumnezeu urma să se arate prin ascultarea iubitoare față de El, prin păzirea poruncii dum­nezeiești. Dar omul a călcat ­porunca Ziditorului și în loc de a atinge ținta îndumnezeirii a ajuns să fie alungat din grădina raiului în lumea în care trăim noi acum.

Iar trupul nostru, menit să moștenească nestricăciunea, s-a înjugat cu moartea, întor­cân­du-se în pământul din care a fost luat. Tot prin credință cunoaș­tem că pe noi, cei căzuți, Ziditorul nu ne-a trecut cu vederea, ci ne-a dăruit mântuire din starea nenorocită în care am ajuns prin­tr-o a doua naștere care este întru Fiul Său cel Unul Născut, pe care L-a trimis în lume și care S-a întrupat, a murit și a înviat ca să nimicească păcatul în trupul Său și să dezlege durerile morții prin Învierea Sa.

Din faptul că simțim apăsând asupra noastră pedeapsa dată lui Adam în rai după călcarea poruncii înțelegem limpede că suntem părtași la căderea lui. Nu moștenim vinovăția lui Adam. Nici noi, ca oameni, nu am pedepsi pe cineva pentru greșeala altcuiva. Noi suntem în mod real părtași la căderea lui Adam.

Este adevărat că răul a început prin călcarea poruncii Ziditorului, dar în această fază a lucrurilor răul era încă ușor de vindecat, putea fi tămăduit îndată, după mărturia Părinților Bisericii. Ceea ce făcuseră Adam și Eva stătea sub semnul amăgirii, se întâmplase printr-un impuls din afara lor. Dar atunci când Adam, căutând să se apere, a învinovățit pe celălalt: „Femeia pe care tu mi-ai dat-o", iar femeia a spus: „Șarpele m-a amăgit", atunci s-a produs fundamental despărțirea de Dumnezeu și unirea cu duhul amăgitor.

Noi cunoaștem acum gândul lui Dumnezeu. Propriu lui Dumnezeu este să caute motive de a ierta, de a scuza pe cel care greșește. Acest gând al Lui a fost deplin cunoscut și arătat în Hristos, Care a luat asupra Lui povara întregii lumi până la moarte pe Cruce, a primit să lovească în El consecințele greșelii altuia, a lui Adam, și consecințele greșe­lilor noastre, ale tuturor.

Așa am cunoscut că Dumnezeul nostru este Unul care Se pocăiește pentru păcatele noastre. Propriu duhului amăgitor este întotdeauna de a căuta motive pentru a acuza, chiar și atunci când ele nu există în mod real.

Pentru fiecare dintre noi, greșeala celuilalt poate să fie un fel de pom al cunoașterii binelui și răului. Când ajungem să fim afectați de greșeala cuiva, atitudinea noastră lăuntrică, ceea ce iese din interiorul nostru în acest context, va arăta dacă înlăuntrul nostru Îl avem pe Dumnezeu sau trăim sub înrâurirea duhului amăgitor.

Devine mult mai limpede că atunci când ne așezăm în starea de răzvrătire, de nemulțumire și învinovățim pe cineva, chiar pe drept, noi de fapt repetăm căderea lui Adam. Cât de prezent e acest gând în lumea noastră! Nu numai că nu vrem să ne asumăm greul greșelii altuia, dar cu mare dificultate ne asumăm greul venit de pe urma propriilor greșeli.

Această stare măsoară în fapt înstrăinarea de Dumnezeu a lumii noastre.

Chemarea la sfințenie străbate veacurile, nu ține de un moment anume. Fiecare dintre noi este chemat la aceasta. Părintele Rafail Noica spunea acest cuvânt: „Vrei să vezi un sfânt? Uită-te la tine!" Cuvintele acestea nu sunt o glumă, ci trebuie luate cât se poate de în serios. Pentru că de multe ori ne așezăm pe o poziție de falsă smerenie, o po­ziție a neștiinței sau comodității, părându-ni-se că această problemă cu sfințenia și îndumnezeirea nu ne privește pe noi, ci este ceva de domeniul extraterestrului, vizând doar pe anumiți aleși.

În vremea noastră se poate observa că s-a pierdut în mare măsură înțelesul drept, adevărat, a ceea ce înseamnă sfințenia. Dumnezeu nu a lipsit Biserica și nu o va lipsi până la sfârșitul veacurilor de oameni sfinți, îndumnezeiți.

De multe ori îl suim pe sfânt pe un piedestal foarte înalt, inaccesibil pentru noi, și ne uităm la el cu un binoclu, însă cu partea care îndepărtează, nu-l apropie vederii noastre. În acest mod nu-i mai putem vedea, repera pe oamenii sfinți, între care poate chiar ne este dat să trăim. Întotdeauna a fost greu de recunoscut sfin­țenia, din cauza ochilor cu care o privim. Ne-am format idei greșite în privința aceasta.