Sfinţii neamului şi dobândirea cununilor veşnice

Domnul a adresat chemarea la apostolat primilor ucenici, iar aceștia, lăsând toate, au venit și au urmat Lui, bucurându-se de întâlnirea cu Cel Care este Calea, Adevărul și Viața.

Își câștigau cu greu existența, pescuind adeseori fără să prindă ceva. Cei patru ucenici pe care Domnul i-a chemat mai întâi, două perechi de frați - Simon-Petru cu Andrei și Iacob cu Ioan -, au lăsat toate: mreji, corăbii, familii, ţarini, apropiați, şi au urmat Domnului.

Mântuitorul le-a oferit privilegiul de a fi pescari de oameni, adică învățători ai lumii sau, după cum spun profeții Vechiului Legământ, vânători pentru Împărăția cerurilor, trimiși să-i aducă pe oameni către lumina vieții și a faptelor bune.

Erau suflete alese, oameni simpli, fără școală și pretenții. Deşi nu proveneau din familii importante, aveau inimă curată. Ei L-au urmat pe Domnul până la capăt, mai ales Evanghelistul Ioan, care a rămas până în ultimul ceas, adică până la Cruce.

Au devenit din neînvățați înțe­lepți, primind darurile cele bogate ale Duhului Sfânt făgăduite de Mântuitorul: „Să rămâneți în cetatea Ierusalimului până când vă veți îmbrăca cu putere de sus”. Acești oameni simpli au ajuns să fie luminători ai neamurilor, mergând până la marginile pământului, după cum le-a poruncit Domnul. Ei, care erau neînvăţaţi, au reuşit prin lucrarea Duhului Sfânt să comunice cu cei care-i ascultau, astfel încât au devenit sare a pământului și lumină a lumii, luminând pe toți. Au urmat cea mai înaltă școală din lume și au avut cel mai mare Învățător, pe Mântuitorul Hristos, Care, vreme de trei ani și mai bine, le-a tâlcuit tainele Împărăției lui Dumnezeu. Ei aveau să schimbe lumea, cei mai mulți mărturisind cu sângele lor că mai mare cinste decât a fi ucenicul Mântuitorului Hristos nu se află în lumea aceasta.

În duminica chemării la apostolat a primilor ucenici ai Domnului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în iunie 1992, să fie pomeniți toţi sfinții români.

Prima duminică după Rusalii este consacrată Tuturor Sfinților, iar a doua este închinată Sfinților Români. De asemenea, călugării de la Muntele Athos cinstesc în aceeaşi duminică pe toți sfinții
athoniţi. Noi prăznuim în duminica următoare pe sfinții neamului românesc, mulți la număr. Unii dintre ei sunt martiri din primele veacuri creștine, când persecuția împotriva Bisericii nu se încheiase, alții, mari ierarhi care au propovăduit învățătura Evangheliei Mântuitorului Hristos, alții, voievozi și domnitori, ctitori de locașuri sfinte, boieri, oameni învățați, dar și oameni simpli, care au arătat prin trăirea și viețuirea lor iubirea față de Mântuitorul Hristos și învățătura Lui mântuitoare, care îi călăuzeşte la viaţă veşnică.

Biserica noastră îi cinstește în multe zile din calendarul ortodox pe sfinții din perioada de început a istoriei noastre, dar și mai aproape de noi, canonizați în decursul vremii, unii dintre ei în anul 1950, și cinstiți printr-o slujbă solemnă cinci ani mai târziu, alții cano­ni­zați în vremuri de mai multă liber­tate, după anul 1990. Acești sfinți ne arată că Duhul Sfânt este viu, lucrător în Biserica lui Hristos din țara noastră, întrucât lucrarea Lui îi îndeamnă pe oameni la
înaltă trăire în toate timpurile și locurile.

Îi aduc în fața inimilor pe unii dintre ei, întrucât constituie marea comoară pe care o are neamul românesc. Între aceștia sunt Sfinții Brâncoveni: Constantin Vodă Brân­coveanu, cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei. Marele domn, apreciat de contemporani, iubit de supuși și invidiat pentru darurile sale de cei potrivnici, a fost arestat, dus la Constantinopol și închis câteva luni într-o fioroasă temniţă. La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, din anul 1714, i s-a pus în față alegerea de a muri, cum s-a întâmplat cu mulți creștini în lumea păgânilor, sau de a trăi, cu condiția de a se lepăda de credința lui și de a deveni asemenea celor care îl umiliseră. A ales moartea, știind că pentru creștini ea nu reprezintă un câştig şi o trecere la viața veșnică. A murit ultimul, după ce copiii săi, unii cu vârste tinere, așezau capul pe butuc, mărturisind în fața Tatălui din ceruri și a tatălui trupesc dragostea fără margini față de credința stră­mo­șească. Ceea ce s-a întâmplat la Constantinopol în ziua de 15 august 1714 s-a repetat de multe ori în istoria noastră învolburată. De multe ori, mulți creștini au murit în timpul năvălirilor păgâne, apărându-și țara și credința lor. Poporul român are marele tezaur al credinței răsărite din sângele propriilor martiri care L-au mărturisit pe Domnul în decursul istoriei zbuciumate a pământului nostru.

Între sfinții mari odrăsliți de pământul românesc se află și un râvnitor și osârduitor monah, care, după ce a împlinit câțiva ani de ucenicie la Mănăstirea Neamț, a plecat în 1936 într-un pelerinaj în Țara Sfântă, unde a petrecut ceilalți 24 de ani din viață ca sihastru nevoitor, ostenindu-se mult și fiind lumină celor care l-au cunoscut. Ultimii opt ani i-a petrecut în pustiul Hozeva, unde a și trecut la cele veșnice în ziua de 5 august 1960. Sfântul Cuvios Ioan Iacob a schimbat dragostea de părinți (rămas de mic orfan de părinți și de bunică) cu dragostea pentru Dumnezeu, căruia I-a slujit pilduitor în cei aproape 49 de ani ai vieții sale, jumătate petrecuți în România, jumătate în Țara Sfântă.

Am putea continua exemplele sfinților români care sunt bucuria și nădejdea noastră.

Ce le-a spus Domnul ucenicilor - apostoli, mărturisitori, cuvioși, mari binefăcători, ctitori de loca­șuri sfinte și oameni care au ajutat pe alții? I-a răsplătit cu cel mai frumos cuvânt: „Voi sunteți priete­nii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc vouă”. Prietenii Domnului s-au învrednicit să primească aceste cuvinte de la Mântuitorul Hristos: „Nu vă mai numesc pe voi slugi, le-a spus Domnul ucenicilor, pentru că sluga nu știe ce face stăpânul, Eu vă numesc prieteni, dacă faceți ceea ce vă poruncesc vouă.”

Ei sunt prietenii Domnului și ai oamenilor. Fericiți sunt cei care și-i fac prieteni pe sfinți, întrucât aceștia nu trădează niciodată, oamenii ar putea trăda, cum s-a întâmplat de multe ori în istoria noastră și a altora, dar sfinții nu trădează niciodată. Fericiți sunt oamenii care şi-i fac prieteni pe sfinți, care Îl iubesc pe Dumnezeu și înțeleg că nimic nu este mai important decât a moșteni Împărăția cerurilor.

Mântuitorul a spus ucenicilor că îi va face pescari de oameni, dar ne aducem aminte și de cuvin­tele zise lor: „Voi sunteți prietenii Mei”. Acestea sunt adresate, cu siguranță, pelerinilor către bisericile cunoscute sau mai puțin cunoscute, aflate la marginea loca­li­tăților, drumul acesta reprezentând dorința de a ne întâlni cu Dum­nezeu.

Fericiți sunt cei care vin la biserică, pentru că devin prietenii Mântuitorului Hristos, cum au fost ucenicii și sfinții pe care îi pomenim mereu, cu evlavie, în rugăciunile noastre.

Mai mare cinste decât aceea de a fi prieten al Mântuitorului nu este în lumea aceasta. Respectăm instituțiile care au fost așezate de Dumnezeu pentru chivernisirea vieții oamenilor, dar nici o cinste nu este mai mare decât aceea de a fi prieten al lui Dumnezeu, de a fi aproape de El și de a urma sfinților pentru a nu pierde lucrul cel mai de preţ, adică viața veșnică.