Sfințirea picturii Catedralei - harul lui Dumnezeu şi continuitatea Tradiției creștine

Duminică, 26 octombrie, a fost ziua în care harul s-a revărsat asupra orașului în care trăiesc de peste cinci decenii, București. Nu îmi aduc aminte să fi trăit o asemenea zi. Pot spune însă cu siguranță că am trăit o zi în care am experimentat exact opusul - ziua în care a fost demolată Biserica „Sfânta Vineri”. Chipurile celor de atunci le am foarte bine întipărite în minte: tristețea era omniprezentă, iar speranța părea a-i fi părăsit total pe cei din jur.

Cât contrast cu ziua acestei duminici binecuvântate! Am văzut doar persoane cu bucuria adânc întipărită pe chip, am văzut în jur doar bucurie. Chiar și cei care de obicei criticau proiectul Catedralei au tăcut sau au adus cuvinte de laudă. Impresia generală a fost că, de acum înainte, Catedrala va fi nu numai un simbol al ortodocșilor din România, ci și din întreaga lume, nu doar al ortodoc­șilor, ci al tuturor creștinilor, nu doar al creștinilor, ci și al tuturor celor care cred în Dumnezeu. Atunci când un asemenea simbol iese din etapa de proiect și se arată în deplinătatea formelor, criticile și laudele amuțesc. Cred că toți cei care am fost în București, la 26 octombrie, am putut simți această lucrare subtilă a harului divin care a făcut ca dușmăniile și rivalitățile să fie suspendate măcar pentru o zi.

Am trăit cu toții ceva diferit, ceva ieșit din comun, o stare de bine cu care nu suntem obișnuiți. Această stare nu a venit din senin, nimic nu a fost întâmplător. A fost o minune anticipată de mai mulți ani, câțiva din cadrul Bisericii s-au pregătit intens pentru întâlnirea cu harul lui Dumnezeu care a fost prezent la sfințirea picturii Catedralei. A fost un moment diferit față de cel din 2018. Atunci, credința celor care au participat nu fusese încă testată de o pandemie și de un război pe care nimeni nu le anticipase. A fost un test din partea lui Dumnezeu pentru a vedea în ce măsură putem și vrem să ne mărturisim credința, să ne implicăm în a-l ajuta pe cel de lângă noi, aflat în suferință. Răspunsul a venit șapte ani mai târziu: da, prin faptele noastre bune, putem vedea chipul lui Dumnezeu mai aproape de noi. Ce altceva este pictura Catedralei decât acest chip, răsfrânt în milioane de bucăți de mozaic? Suntem oare demni de a fi martorii unei asemenea explozii de frumu­sețe? Doar timpul va da răspuns la această întrebare.

Totul a fost în ziua de 26 octombrie sub semnul simbolisticii profunde. Fără a irosi cuvinte mari, afirm că această Catedrală arată exact momentul în care suntem ca națiune în relația cu religia. Suntem mai credincioși decât vecinii noștri, păstrăm neatinsă Tradiția, în sensul cel mai subtil și profund cu putință și o îmbrăcăm în frumusețea apusă a Occidentului, dar și în mistica Răsăritului. Catedrala a mers mai departe de Ortodoxie, a reînnodat un fir întrerupt cu primele secole creș­tine, atunci când mozaicul roman ajuta și la crearea expresiei noii religii. Recent am vizitat Biserica Sant’Ambrogio din Milano. Se poate vedea foarte clar cum arta mozaicului a supraviețuit până la fondarea Imperiului Romano-German, a conviețuit chiar cu stilul gotic, pentru a se pierde, odată cu renegarea puterii chipurilor alcătuite din mii de fragmente, în favoarea picturii care este o tehnică unitară. Catedrala reface drumul invers: parcurge mai multe etape până în zorii creștinis­mului, revine simultan în modernitate și își creează propriul stil care va fi vizibil și peste câteva sute de ani. Astfel, Tradiția creștină este dusă mai departe, nealterată - formele se supun Tradiției, nu Tradiția se supune formelor. De aici senzația permanentă de ceva care a mai fost văzut, dar nu ne aducem aminte exact unde și când, dublată de sentimentul că ceea ce vedem astăzi va fi văzut diferit, dar va fi admirat și peste câteva secole.

Cui datorăm această punte între mai multe secole creștine, cele care au fost și cele care vor fi? În primul rând, să nu uităm, proiectul Catedralei a fost destinat tuturor acelora care au murit pentru deplina formare a statului român, așa cum arată el astăzi. Prima dată această idee a apărut după Războiul de Indepen­dență, primul eveniment major la care au luptat împreună reprezen­tanții celor două provincii istorice care formau atunci statul - Moldova și Ţara Românească. Ideea inițială a fost că memoria celor care s-au sacrificat pentru un ideal dincolo de interesele lor individuale ar trebui cinstită nu doar de familiile lor, ci și de o familie mai mare - națiunea în deplină formare. Acesta a fost gândul care a determinat Bulgaria, aflată într-o situație similară, să construiască Catedrala Alexandr Nevski din Sofia. Am ratat acel moment. A urmat Primul Război Mondial, iar proiectul unei mari familii care cinstește fiii săi dispăruți a apărut din nou, dar nici de această dată nu a fost dus până la capăt. Al Doilea Război Mondial nu s-a încheiat de fapt cu o pace care să permită reluarea acestui tip de reflecție. Al Doilea Război Mondial a fost imediat urmat de un alt război, Războiul Rece. Cei care s-au sacrificat pentru România nu puteau fi celebrați printr-o memorie colectivă vizibilă și nu doar imaginară, deoarece manifestarea religiei în general era restricționată.

I-a revenit Patriarhului Daniel rolul de a regândi Catedrala dintr-o perspectivă a duratei istorice. Până la întronizarea sa, proiectul Catedralei era privit într-o perspectivă strict arhitecturală și mai ales din perspectiva Bisericii care are nevoie de o revanșă de etapă față de un stat care nu i-a fost multă vreme prielnic.

Odată cu Patriarhul Daniel, proiectul Catedralei a început mai întâi la nivelul schimbării de perspectivă. Fără un consens mai larg, proiectul risca să se piardă sau să genereze doar un nou lăcaș de cult, fără semnificații majore. Meritul Patriarhului Daniel a fost de a începe acest proiect și de a atrage în jurul lui cât mai multe persoane, de orientări politice diferite, din întreaga țară, pe lângă conștientizarea necesității unei Catedrale. A fost și este unul dintre puținele proiecte de țară veritabile care au adunat energiile unor persoane care nu se cunoșteau mai înainte și chiar a coalizat vechi dușmani. Doar așa a reușit acest proiect - unitatea și definirea unui scop dincolo de existențele multora au făcut ca toate criticile să apună. Este un miracol absolut ca, în mijlocul unei Europe definitiv pornite pe calea secularizării, într-o țară aflată la hotarele civilizației care definește acest continent, să se reușească un proiect care merge exact în direcția contrară.

Mai este un miracol pe care autorul acestor rânduri l-a realizat relativ târziu. Ţările Române s-au aflat tot timpul la periferia Bizanțului: niciodată integrate pe deplin, tot timpul în afara ariei de influență politică, dominate însă de puterea tăcută și subtilă a creștinismului venit pe filiera răsăriteană. Acel Bizanț a dispărut definitiv odată cu domi­nația otomană, dar a supraviețuit în diverse părți ale Europei, în Grecia, la Veneția, în Balcani, în Ţările Române. Astăzi, tradiția bizantină s-a mutat mai la nord, în teritorii niciodată stăpânite de puterea politică a împăraților.

La inaugurarea Catedralei a participat în 2018, ca și în 2025, Patriarhul Ecumenic, ultimul descendent al unei puteri eclesiastice care a coincis timp de secole cu puterea politică a unui imperiu creștin. Am trăit un moment încărcat de o simbolistică cu totul aparte: Patriarhia Română nu doar că este expresia unei Biserici Autocefale, ci, atunci când este vorba de reluarea Tradiției creștine în forma sa cea mai adaptată modernității, stă de aceeași parte a baricadei luptei de credință cu Patriarhia Ecumenică. Altădată poate această alăturare nu ar fi fost atât de mult sursă de speranță pentru unitatea creștinilor. Această dovadă de unitate oferă și speranța unor timpuri mai bune, în care ortodocșii nu îi vor mai ucide pe ortodocși, ci, împreună, vor găsi motive de bucurie în Catedrala de la București. Sunt absolut convins că, dacă vreodată se va ajunge la organizarea acelui Sinod Pan-Ortodox de care toți credincioșii ortodocși au nevoie, cel mai potrivit loc de desfășurare va fi Catedrala de la București, precum odinioară Sfânta Sofia din Constantinopol. De fapt, prin prezența Patriarhului Daniel și a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, în deplină comuniune, acest Sinod a fost cumva anticipat de harul lui Dumnezeu pe care l-am resimțit, fie și pentru câteva ore, în ziua de 26 octombrie.