„Simple gânduri din Athos”

Așa se numește cartea apărută recent sub semnătura arhimandritului Bartolomeu (Gazetas), starețul Mănăstirii Esfigmenu din Grădina Maicii Domnului - Muntele Athos. Slovele întocmite sub forma acestor „Simple gânduri din Athos” sunt îndemnuri, povețe și sfaturi despre căutarea duhovnicească.

Această carte a fost publicată în limba română cu sprijinul Fundației „Sfânta Tecla” (prin generozitatea doamnei Tanți Virginica Dumitrescu și a domnului Adrian Ciorobea) și este un semn de iubire pe care arhimandritul Bartolomeu - starețul canonic și aprobat de Chinotita Muntelui Athos - le nutrește față de Biserica Ortodoxă Română, pe care o apreciază în mod deosebit și pe ai cărei credincioși adeseori îi întâlnește în pelerinajele lor din Sfântul Munte.

Arhimandritul Bartolomeu s‑a format în tradiția athonită, învățând de la călugări sfinți, o parte dintre ei trecând prin mari încercări, mai ales în urma unor tulburări și dispute privind canonicitatea și lucrarea tainică a Duhului în viața oamenilor. Unii dintre monahii de la Esfigmenu - veche mănăstire athonită, care, în trecute vremuri, a fost ajutată de domnitori și ierarhi români - au întreprins acțiuni care au lăsat răni adânci în viața Bisericii, afectând unitatea Eclesiei.

Duhul de neascultare este un semn vizibil al pierderii comuniunii cu Dumnezeu și chiar o anticipare a pierderii mântuirii. Anumite lucruri pe care le facem, ținând prea mult la propria noastră părere, ne pot împiedica intrarea în Rai. Se cuvine ca monahul să fie împodobit cu ascultarea și cu smerenia, iar cei care rostesc cuvinte nepotrivite despre ierarhie, unitate și comuniune pierd din vedere anumite înțelesuri profunde despre viața și slujirea în Duhul lui Hristos. În acest context de tensiune, în care Mănăstirea Esfigmenu s‑a scindat cumva, arhimandritul Bartolomeu a fost ales, în 2013, stareț al obștii recunoscute oficial de Patriarhia Ecumenică și de Chinotita Muntelui Athos. Este de înțeles că, în rândul mănăstirilor athonite, sunt foarte mulți călugări râvnitori, nevoitori, unii chiar cu viață sfântă, care au rămas aproape de duhul Părinților și, prin viața lor, prin rugăciune și prin orice altă contribuție posibilă, au sprijinit mersul înainte al Bisericii.

În acest spirit s‑a așezat și autorul prezentului volum la care facem referire. Licențiat în teologie și închinoviat din tinerețe la Muntele Athos, pe când avea numai 19 ani, arhimandritul Bartolomeu a ucenicit pe lângă marii părinți. Pe unii dintre ei, considerați sfinți în locul respectiv, i‑a cunoscut personal, i‑a cercetat, multe dintre învățăturile lor regăsindu‑se în trăirea sa și în cuvintele pe care le adresează la rândul său altora.

Arhimandritul Bartolomeu, pe lângă multe alte daruri, îl are și pe cel al cuvântului, atât rostit, cât și scris. Slovele alese de el au o frumusețe aparte și își au izvorul în scrierile Sfinților Părinți sau în duhul monahilor athoniți, care au primit darul teologhisirii de la Dumnezeu, fără a‑l căuta în mod special. Ei au înțeles cuvintele Evangheliei de a nu se îngriji dinainte de ceea ce vor spune în fața nedreptăților înfăptuite de cei care nu păstrează rânduiala statornicită de Sfinții Părinți sau care, cu gânduri viclene, adresează întrebări monahului, duhovnicului sau slujitorilor Bisericii în general. De aceea, lucrarea „Simple gânduri din Athos” este expresia unei slujiri în duhul ascultării, dar și a unei inspirate teologhisiri, prin cuvinte de profunzime, frumusețe și de adevărat sfat duhovnicesc, pe care ascultătorii sau cititorii le pot pune în practică pentru a dobândi ei înșiși apropierea de Dumnezeu.

Arhimandritul Bartolomeu, deși un duhovnic relativ tânăr și stareț aflat într‑un context dificil, este un mărturisitor autentic, care nu se bazează pe propriile opinii, pe încrederea în sine sau pe dorința de afirmare. În schimb, el se sprijină întotdeauna pe izvoarele darului și ale Revelației, așezându‑se cu smerenie sub înrâurirea lor și lăsându‑se călăuzit de înțelepciunea acestora.

Din această carte - care trebuie citită și recitită pentru a înțelege trăirile unui monah contemporan din Muntele Athos, acest loc sfânt al Ortodoxiei - voi aduce în atenție câteva cuvinte pentru folosul meu și al altora deopotrivă.

Se întreabă arhimandritul Bartolomeu: „Unde este Dumnezeu în viața ta? Ți‑ai creat relația cu El în toată vremea care a trecut? Atunci când îți creezi o relație, se înțelege că te încrezi și iubești cu adevărat, cu urmarea ca, în momentele dificile, să ai ajutor și ocrotitor în Care te încrezi și Îl iubești. Este oare cu putință să te abandoneze în ceasurile greutății tale? Deci gândește‑te: ce ai făcut pentru această relație? Pentru că Dumnezeu necontenit Se străduiește bătând la ușa inimii tale. Deschide‑o în cele din urmă; ai pierdut un timp prețios”.

Arhimandritul Bartolomeu se îngrijește și de o altfel de definiție a iubirii, spunând că aceasta este totul. Se inspiră din cuvintele Apostolului Pavel, aflate în Epistola întâi către Corinteni, dar adaugă la acestea și altele, din experiența și trăirea sa: „Dragostea împuternicește, nu epuizează. Dragostea rabdă, nu se neliniștește. Dragostea se bucură, nu se mânie. Dragostea umple de nădejde, iar nu de deznădejde. Dragostea umple golurile, nu golește. Dragostea dă suflare, nu sufocă. Dragostea însuflețește, nu ucide. Dragostea liniștește, nu tulbură. Dragostea înmoaie, nu asprește. Dragostea înfrumusețează, nu urâțește. Dragostea simplifică, nu încurcă. Dragostea este totul, pentru că este Dumnezeu”.

Cultivând această adâncă apreciere a iubirii creștine, starețul athonit ne îndrumă pe calea pocăinței și smereniei, oferindu‑ne următoarele sfaturi: „Când te pocăiești, înclini capul din smerenie, adică te ridici din păcatul în care te‑ai găsit. Când mândria te prinde, ridici sus capul în chip egoist, însemnând căderea în păcat. Prin pocăință, te apleci înăuntrul tău și scoți fiecare ghimpe care‑ți rănește inima, și atunci te ridici cu adevărat. Spovedania înseamnă pocăință, iar nu îndreptățire. În spovedanie mărturisim păcatele, nu căutăm justificare. Duhovnicul nu este judecător, Hristos este Judecătorul Cel drept. Duhovnicul nu condamnă, ci doar mângâie, acoperă, iartă și îndrumă. Câți dintre noi știu ce înseamnă un părinte duhovnicesc? Câți dintre noi cunoaștem ce înseamnă spovedania, pocăința? Oare știm că, fără pocăință în viața noastră, noi doar ne vătămăm pe noi înșine? Omul lipsit de pocăință se îndreptățește pe sine, dar și pe alții. Să lăsăm în urmă sinele nostru viclean, care nu știe decât să ne chinuiască. Nu este nici o rușine să ne recunoaștem greșeala. Avem responsabilitatea de a avea grijă nu numai de sănătatea trupului, ci și a sufletului. Avem responsabilitatea și pentru restul lumii, ca prin viața noastră să răspândim iubirea și să‑L propovăduim pe Hristos. Nu este nevoie să deznădăjduim. Toate se pot îndrepta, trebuie doar să credem acest lucru. Când Hristos vine în viețile noastre, domnesc doar pacea și liniștea. Să ne ținem cu toții ochii ațintiți asupra lui Hristos. Credința noastră în El ne va împuternici, astfel încât nimeni să nu se teamă de vreo furtună și de vreo ispită. Și, făcându‑ne inima noastră tron al Lui, El va intra și Se va întroniza, dăruindu‑ne pacea și gustarea Raiului”. Arhimandritul Bartolomeu așază, ca titlu al gândurilor și meditațiilor lui, slove din Scriptură, cuvinte ale Mântuitorului sau povețe ale Părinților Bisericii. Un îndemn de mare actualitate, pe care ni‑l transmite, este acesta: să nu se tulbure inima voastră văzând toate cele ce se întâmplă în lume.

În continuarea acestor gânduri, starețul athonit ne spune: „Epoca contemporană este caracterizată de viteză, stres și tulburare. Combinația acestor factori îndreptățește iritabilitatea omului. Omul modern nu suportă nici măcar o singură observație, nici un sfat. Răspunsul lui va fi mereu plin de mânie și furie: «Cine ești tu să‑mi faci observație?». Împietrirea inimii l‑a condus pe om la însingurare. Nu îi permite să distingă corect cuvântul semenului. Devine brusc furios și insolent. Tulburarea a devenit omului o a doua natură, care îl chinuie și îl epuizează, ducându‑l neabătut în impasuri și umplându‑l de deznădejde. Om fără nădejde înseamnă om fără Hristos. Deznădejdea nu se potrivește creștinilor. Cuvântul lui Hristos vorbește oamenilor în timpul prezenței Sale pe pământ și se referă, în același timp, la omul de astăzi: Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze. Credeți în Dumnezeu, credeți și în Mine. Pacea mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Eu am biruit lumea”.

Printre temele abordate de arhimandritul Bartolomeu în această lucrare se mai numără: iubirea lui Dumnezeu, dragostea ca mod de viață, comuniunea cu Dumnezeu ca bunul nostru cel mai de preț, darul inestimabil al prezenței divine în inimă, reflecții în jurul întrebării „Unde este Dumnezeu în viața ta?”, sau meditații asupra iubirii (iubirea față de toți, fără interpretări, iubirea care nu dispare, ci se descoperă mereu etc.). La acestea se adaugă atente și încurajatoare răspunsuri la provocările lumii de astăzi, pornind de la cuvintele pauline: „Cine ne va despărți de iubirea lui Hristos?”.

Toate aceste cuvinte exprimă trăirile și neliniștile unui monah care își poartă neîncetat frații în inimă. Grija sa de căpătâi este exprimată prin rugăciune, însă, ca un cunoscător al Evangheliei și iubitor al scrierilor Marilor Părinți, el caută să fie aproape și prin cuvânt, oferindu‑se, astfel, ca un prieten duhovnicesc, gata să‑i sprijine pe cei care îl caută.

Acestea sunt câteva dintre gândurile simple, dar pline de înțelepciune athonită pe care ni le împărtășește arhimandritul Bartolomeu, starețul mănăstirii canonice Esfigmenu din Muntele Athos. În cuvinte sincere, dar adânc pătrunse de har, el ne invită să descoperim frumusețea vieții monahale și profunzimea trăirii duhovnicești, învățături ce reflectă liniștea și lumina duhovnicească din Grădina Maicii Domnului, un loc unde gândurile se ridică spre Dumnezeu în smerenie și iubire autentică, având puterea de a‑l ghida pe creștinul trăitor într‑o lume gălăgioasă și din ce în ce mai dezbinată.