Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Sinceritate şi manipulare în cinema
Cum poate manipula un film, părând, în acelaşi timp, „dezarmant de sincer“? Cu puţină dexteritate scenaristică şi interpretativă, nimic mai simplu, de vreme ce sinceritatea este receptată de spectator oarecum instantaneu, prin prisma segmentelor de scriitură (a dialogului, în special) şi gestualitate concretă, exprimând emoţii concrete şi imediate, iar nu prin prisma mesajului general, care nu e receptat pe măsura vizionării, ci se cristalizează în conştiinţa spectatorului în urma unor evaluări personale, spre şi mai ales după finalul filmului.
Vectorul etic al mesajului se desprinde mai degrabă din linia narativă de ansamblu şi atmosfera generală, decât din volutele de detaliu ale acţiunii şi ale firelor narative secundare, ce oferă astfel piste excelente de captare a atenţiei şi afectivităţii spectatorului.
Cinica formulă a „drumului spre iad, pavat cu intenţii bune“ se aplică de minune în asemenea cazuri: captat de confortul psihic al „micilor sincerităţi“ şi „micilor secrete personale“, în care se regăseşte şi pe care le receptează ca tot atâtea „bune intenţii“ şi momente de empatie, spectatorul îşi relaxează spiritul critic, capătă încredere şi se „deschide“, astfel încât acceptă mai orice mesaj şi se lasă purtat în orice direcţie, dacă modul în care acestea sunt prezentate este suficient de atrăgător.
Să ne amintim de Mar adentro (Marea dinlăuntru, r. Alejandro Amenabar, 2004), o tulburătoare poveste de dragoste, centrată în jurul unui personaj complet paralizat, deci povestită din perspectiva excluderii din viaţa exterioară şi a suferinţei, dar şi o periculos de convingătoare (pentru mulţi) pledoarie pentru sinucidere. Are sens să vorbim de manipulare în acest caz, ori de aderenţa sinceră a autorului la nişte convingeri deviate, pe care le exprimă cu deosebită virtuozitate şi persuasiune? Este cazul să facem diferenţa dintre manipulare, ca acţiune conştient ipocrită şi concertată, construită asemeni unei crime în masă cu premeditare (delictul fiind minciuna), şi puterea de convingere şi influenţare, inerentă oricărei opere de artă care se respectă, dar chiar şi oricărui orator. Acelaşi Amenabar - regizor şi scenarist de mare succes, încă de la primele filme, realizase în 2001 thrillerul-horror The Others, care făcuse vogă în epocă, obţinând un palmares impresionant, iar în 2009, superproducţia istorică aproape la fel de răsunătoare, Agora, un omagiu adus femeii filosof Hypatia, dar şi un virulent şi destul de mistificator (în privinţa nuanţelor) film anticreştin. Sunt acestea mărturii ale unui spirit contorsionat, aflat în căutarea adevărului, a succesului în breaslă, ori acte de manipulare conştientă, programatic conduse?... Primele două variante sunt mult mai probabile, iar o apropiere mai intimă de biografia cineastului hispano-chilian, provenit dintr-o familie care a suferit atât de pe urma Războiului Civil Spaniol, cât şi a dictaturii lui Pinochet, ar putea preciza mai bine răspunsul.
Manipularea, în sensul autentic al termenului, trebuie căutată nu atât la filmele de autor, ci mai ales în cazul francizelor, a producţiilor serializate, destinate din start unei audienţe cât mai largi şi mai diverse, deci cât mai explicite în mesaj şi cât mai impersonalizate. Filonul realmente manipulator este ataşat nu filmelor de artă sau de autor, ci celor populiste şi tirajabile. Este cazul diferitelor genuri canonizate de filme de tip hollywoodian (fantezy, cu adolescenţi şi liceeni, a serialelor industrializate de desene animate, dar şi a superproducţiilor de animaţie şi a celor pe teme apocaliptice), adică a filmelor în care studioul producător, iar nu echipa artistică deţine cuvântul hotărâtor.
Totuşi, „geniul întunecat al banului“ marilor studiouri şi marilor investitori atrage talente individuale autentice (scenarişti, directori de imagine, compozitori, art-designeri etc.), fără de care acestea nu ar putea trăi: vocile lor auctoriale, consonând pe o temă dată, concură, fiecare cu aportul său personal de emoţie, virtuozitate şi „sinceritate“, în alcătuirea unui mesaj colectiv, pe care (cel puţin în sistemul american) îl gestionează nu regizorul, ci producătorul. Astfel că micile „şopârle“ anticreştine, dar şi antitradiţionaliste în genere nu sunt neapărat impuse „de sus“, ci derivă şi din convingerile personale ale echipei de autori ai produsului filmic. De aceea, mitul „marelui manipulator“, care ar monitoriza totul din umbră, până în cele mai mici amănunte, trebuie neapărat nuanţat; inclusiv în cinema.