Singurul răstignit din România

Dumnezeu poate fi dincolo de bine şi rău, noi nu.

Morala, cea batjocorită, este poezia vieţii.

Spovedania este un exemplu de limbaj precis.

Penitentul: Nu prea am spus adevărul.

Duhovnicul: Vrei să spui că ai minţit?

Penitentul: Nu m-am purtat prea corect.

Duhovnicul: Adică ai furat? (N. Steinhardt)

Uimeşte şi doare. Ortodoxia fără bun simţ. Te ia cu greaţă, cu vertij.

Stă pe bancă, în curtea lice­u­lui şi-şi mănâncă sandvişul. La doi paşi mai încolo, un coleg mai sărac, de la ţară, salivează. Posesorul de sandviş nu-l vede: spune rugăciunea inimii sau se gândeşte să-l sune pe un prieten, să-i mai spună una tare din Sf. Ignatie Briancianinov...

Iată-l pe altul! Vine de la Spo­vedanie. Pluteşte. Direct la librăria ortodoxă. Îşi ia câteva cărţi scumpe. Cineva îi propu­ne şi o broşură ieftină pentru un co­leg care nu-şi caută de suflet. O broşură? Fleacuri. Abia aş­­teap­­tă să ajungă acasă să-şi fa­că o cafea şi să citească din Teo­lo­gia dogmatică a lui Stă­niloae...

O discuţie teologică la fântâna lui Iacov. Aşa începe întâlnirea samarinencei cu Hristos. O vreme par două discursuri pa­ralele. Dumnezeu, despre „da­că ai şti Cine este Cel care îţi cere apă…“. Omul, despre con­fort: „Să nu mai vin până aici să scot“. Apoi, teologie li­tur­gică, eclesiologie etc. Unde se întâlnesc, totuşi? Unde ai deodată sentimentul ruperii pa­ra­lelismului, frisonul contactului? „Mergi şi cheamă pe băr­batul tău şi vino aici“. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că n-ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut, şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta ade­vă­rat ai spus“. Când s-a dus în cetate, samarineanca nu le-a spus concetăţenilor nimic înalt, nici despre apa vie, nici despre locul închinării, ci: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toa­­te câte am făcut. Nu cumva a­cesta e Hristosul? Cred că în­că îi ardeau obrajii de ruşine că-L min­ţise pe Iisus, că trăia în cur­vie, nu că nu ştia ce-i apa vie...

Ea nu se gândise că religia are vreo legătură cu asta, că apa vie, harul, se dă pe acest a­de­văr. Poate, ca mulţi dintre noi cei de azi, credea că apa vie se dă numai pe interes intelectual sau spiritual pentru pro­ble­mele duhovniceşti; şi că în­chi­narea în duh şi adevăr nu are legătură cu duhul nostru şi cu adevărul despre starea noas­tră morală.

N-a spus oare părintele Ra­fail Noica că stadiul moral al credinţei e doar la început şi tre­buie repede depăşit? - va zi­ce cineva, o persoană sporită, desigur. Da, e atât de mic şi de ne­însemnat încât în loc să-l con­sumăm l-am sărit, l-am omis.

Şi, oare, distanţa dintre noi şi realitatea duhovnicească nu e tocmai pe măsura absenţei noastre morale? Ne smerim ocolind „zona morală“, nu în­frun­tând-o cu ajutorul lui Hris­tos. A, da, vechea schemă cu refugiul în estetică, din calea eticului: „fentă“ tipică perioa­dei comuniste, menită să pre­zer­ve respectul de sine al tică­loşilor cu studii. Oare nu facem şi noi, creştinii, „fente“ duhov­niceşti în faţa alegerilor etice?

Azi, Don Quijote al Româ­niei, întruchiparea nobleţei şi aristocraţiei spirituale, nu este credinciosul ortodox, ci omul moral. Privit ca un extrateres­tru de poporul „normal“ (adaptat), ca un tâmpit de oportu­nişti şi cu dispreţ de „oamenii duhovniceşti“, e făptura cea mai exotică din societatea noas­tră. Nu m-ar mira dacă ar fi expus la Antipa: e cea mai ra­ră specie din ţară... Dar cred că mulţi credincioşi n-ar avea curaj să se uite în ochii lui. E singurul răstignit din România. E singurul pe care, ca pe Hristos, îl urăsc toţi.

Mulţi dintre noi facem din Ortodoxie un furnizor de mor­minte văruite în albastru de Vo­roneţ ori o patiserie spirituală care livrează delicatese pentru egoismul nostru. Şi, parcă paradoxal, de dragul iubirii dumnezeieşti, renunţăm şi la ultimele rămăşiţe de dragos­te omenească. De dragul des­pă­timirii, am lăsat adesea şi ultima tresărire de bunătate umană. Poate, dacă am fi mers la Biserică cu intenţia de a deveni oameni, am fi ajuns şi sfinţi. Dar noi mergem să ne facem sfinţi, fiinţe „speciale“, şi devenim tot mai neoameni. O neomenie „ortodoxă“... Ortodo­xia ca o retragere cu torţe, cu lumânări şi cu metanii, din faţa realităţii şi a alegerilor morale pe care ni le impune. Creştinul ortodox, ca un „nou“ Adam care se ascunde de întâlnirea cu A­devărul în boschetul evlaviei…

Hristos, Cerul coborât sub latrina din noi… Oare nu trebuie să vidanjăm totul ca să ajun­gem la El? Ca să avem o întâlnire reală, nu teoretică, nu în imaginaţia noastră, cu El? Cuvântul cel tare din Sf. Ig­natie Briancianinov sau cel dulce al părintelui Stăniloae este o sămânţă a Iubirii. Să n-o prăjim la cuptorul cu micro­un­de al intelectului transformând-o în „popcorn“ duhov­nicesc. Ci s-o sădim, cât mai adânc (şi adâncime înseamnă durere) în pământul inimii. Iar primii lăstari vor străpunge zidul, de gunoi împietrit şi preschimbat în nesimţire, dintre noi şi aproapele. Faptele morale sunt rodul şi dovada prezenţei reale, transformatoare, a lui Dumnezeu în noi.

*

Stă şi Se uită la mine, cu faţa pălmuită şi plină de scui­pat, cât de informat sunt. Mă ascultă rostind Rugăciu­nea, citând din Pateric şi din Fi­lo­calie. Şi e tot mai palid, mai vlăguit… Când eu îmi termin sandvişul şi-mi strâng meta­nie­rul, oftează din rărunchi şi-Şi lasă capul să cadă... pe piep­tul elevului sărac de la ţa­ră; care-şi înghite saliva şi plea­­că flămând.