Slove întru mărturisirea dreptei credințe

Viața creștină, ca viață de comuniune cu Dumnezeu, este în esența ei viață de sfințenie și nepăcătuire. Dacă omul rămâne aproape de Dumnezeu, este părtaș vieții celei adevărate. Omul care trăiește sau renaște în Hristos se sfințește, se eliberează de păcat și dobândește comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu cei de lângă el. În Biserică se realizează tainic unitatea credincioșilor, unitate care transcende spațiul și timpul. Acest fapt este regăsit și în tradiția liturgică a Bisericii, potrivit căreia la Dumnezeiasca Liturghie, pe Sfântul Disc se așază Sfântul Agneț, miridele Născătoarei de Dumnezeu, ale sfinților și ale membrilor Bisericii, vii și adormiți, purtați pe pomelnic la Altar pentru Proscomidie. Spre finalul Liturghiei sunt așezate toate aceste părticele, împreună, în Sfântul Potir, simbolizând întreaga Biserică, capul acesteia fiind Hristos. Astăzi trăim vremuri în care mărturisirea dreptei credințe este o chemare la slujirea lui Dumnezeu și a semenilor prin credinţă, cuvânt, Sfintele Taine, prin ascultare, rugăciune și fidelitate. Despre toate acestea ne mărturisește și ne învață părintele arhimandrit Benedict Ghiuș în slovele de manuscris pe care le‑am descoperit și pe care le redăm în cele ce urmează.

„Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M‑au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face pentru numele Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M‑a trimis” (Ioan 15, 20‑21).

Ce minunate cuvinte!

Faţă de Iisus Hristos oamenii se împart în două cete: de o parte, cei care‑L urăsc, cei care nu‑L doresc, iar pe de alta, cei care păzesc cuvântul Lui. Aşa a fost încă de pe vremea Mântuitorului, aşa a fost timp de 20 de veacuri, de la Mântuitorul şi până în vremea noastră, şi aşa va fi totdeauna, până la sfârşitul sfârşiturilor. Cuvintele acestea sunt într‑adevăr, totodată, şi un diagnostic dumnezeiesc, care limpezește definitiv o situaţie, o dată pentru totdeauna, dar ele sunt şi o îmbărbătare. Ca îmbărbătare, ele vor să spună că laolaltă cu cei care urăsc pe Hristos vor exista totdeauna, până la sfârşitul istoriei, şi cei care păzesc cuvântul lui Dumnezeu. Îndrăzniţi, aşadar, nu vă temeţi! Garanţia e cuvântul Domnului.

Lumea de astăzi e mai întâi o lume pluralistă, o lume în care coexistă mai multe ideologii în viaţa oamenilor. În viaţa lumii nu mai domină o singură credinţă, ca în trecut, sau o singură ideologie. Ceea ce le uneşte însă este că toate aceste ideologii își propun să respecte drepturile fundamentale ale omului. În vremea noastră trebuie să învăţăm a‑i sluji pe oameni, fiecare plecând de la credinţa sa. Noi voim să‑i slujim din toată inima după credinţa Bisericii noastre strămoşeşti.

Suntem chemaţi, în primul rând, să creştem mai departe pe Hristos Cel înviat şi viu în inimile oamenilor (prin credinţă, prin cuvântul lui Dumnezeu, prin Sfintele Taine, prin ascultare, rugăciune şi devotament), pentru ca uniţi cu El, cu harul Lui ascuns tainic în inimă, El împreună cu noi şi noi împreună cu El, să putem săvârşi lucrarea la care Dumnezeu ne cheamă şi o aşteaptă de la noi.

Dar care‑i lucrarea pe care Dumnezeu o aşteaptă de la noi? Răspunsul e foarte clar în Evanghelie: Lucrarea pe care Dumnezeu o aşteaptă de la noi e ca Hristos împreună cu noi şi noi împreună cu Hristos să putem sluji iubirea: iubirea şi ascultarea de Dumnezeu Tatăl nostru al tuturor şi iubirea, şi binele oamenilor, mai întâi ale oamenilor poporului acestuia românesc care ni‑i drag nouă tuturor, dar totodată binele şi iubirea oamenilor din toată lumea, bineînţeles, lucrând toată vremea împreună cu Hristos şi sub conducerea Lui şi a Sfintei noastre Biserici strămoşeşti.

Fireşte, Dumnezeu ştie cât suntem de nevrednici. Omul vechi domneşte încă în noi: rău, neascultător, îndărătnic, egoist, plin de patimi, beţiv, bătăuş, hoţ, desfrânat. Dar, prin Taina Hirotoniei, Hristos Însuşi ne trimite acolo pe teren ca să‑i chemăm pe oameni, în numele Lui, ca împreună, El cu noi şi noi cu El, să încercăm să ne facem cât de cât mai vrednici de marea şi dumnezeiasca Lui lucrare, mai vrednici de chemarea Lui de a sluji dragostea în lume împreună cu El.

Fără îndoială iarăşi, nimeni nu ştie totul de la început, dar suntem ucenici şi vrem să creştem şi în cunoaştere, şi în faptă bună.

La vremea lor, strămoşii noştri au ascultat chemarea aceasta a lui Hristos şi ne‑au păstrat nea­mul, limba şi credinţa. La vremea noastră, să facem şi noi ca ei, cu tot ce ne stă în putinţă, pentru cei ce vor veni după noi.

Să nu uităm. Suntem chemaţi să slujim dragostea în lume împreună cu Hristos. Nu există o chemare mai frumoasă. Există o sete care se trezeşte astăzi în toată creştinătatea. Este, dacă vreţi, o întreită sete: setea de a putea descoperi din nou pe Hristos Cel viu şi forţa Lui de viaţă şi de mântuire mai întâi în Biserică şi‑n tot ce face ea; setea apoi, de a descoperi pe Hristos Cel viu şi forţa Lui de viaţă în orice creştin şi‑n tot ce face el. În Biserică, în preot, în orice creştin, oamenii de astăzi îl caută pe Hristos Cel viu şi forţa Lui de viaţă şi de mântuire prezente şi active, întrupate în oameni, în mijlocul lumii. Cu setea aceasta m‑am întâlnit şi în străinătate, şi la noi în ţară. În viaţa creştinătăţii se deschide parcă o eră nouă.

Dincolo de forme şi deprinderi, oamenii vor altceva: o undă din esenţa vie a lui Dumnezeu Însuşi gata să circule în viaţa lor. Va trebui să fim stăpâniţi deci de setea aceasta nouă, pe care n‑o pot numi altfel decât setea de esenţial. Hristos Cel viu din Biserică, din preot, din creştin este creator şi deschizător de drumuri noi.