Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Slujirea la Ierusalim, onoare și responsabilitate

Slujirea la Ierusalim, onoare și responsabilitate

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Repere și idei

În viața unor oameni, slujirea Domnului se împletește adeseori cu dedicarea față de anumite locuri sau instituții, dar ceea ce conferă o frumusețe aparte acestui act este conștiința săvârșirii dumnezeieștilor lucrări în locurile unde Însuși Hristos Domnul a pășit. Aceasta este deodată un privilegiu și o povară a responsabilității pentru orice slujitor devotat al Bisericii.

În ianuarie 2015, arhimandritul Teofil Anăstăsoaie a fost chemat să reprezinte Patriarhia Română pe lângă Patriarhia Ierusalimului, primind o misiune care purta în spate dorința românilor exprimată de mai bine de un secol: aceea de a avea o biserică românească și un așezământ ospitalier în Țara Sfântă. Viziunea era aceea de a crea case de oaspeți, asemenea hanurilor de odinioară, unde pelerinii să fie primiți și adăpostiți, pentru a trăi din plin binecuvântarea Locurilor Sfinte.

În istoria Așezămintelor românești din Țara Sfântă s‑au consemnat oameni feluriți, unii dintre ei mari rugători, chiar sfinți, însuflețiți de o evlavie împrumutată parcă din scrierile lui Ioan de Skitopolis sau Ioan Moshu, care ne prezintă chipurile hieratice ale mult nevoitorilor monahi din Palestina de altădată.

Arhimandritul Teofil Anăstăsoaie pare să întruchipeze un mozaic de virtuți, fiecare însuflețită de o sursă binecuvântată. Dragostea pentru slujire i‑a fost insuflată mai ales de evlaviosul său tată, preotul Viorel, ctitor de biserică și cărturar discret, ce și‑a trăit chemarea pe pitorescul meleag al Văii Trotușului – una dintre cele mai frumoase regiuni ale Bacăului, loc de trecere către Transilvania. Însă, mai presus de toate, răbdarea și înțelepciunea sunt virtuțile care îl definesc, rod al unei misiuni asumate cu smerenie și dedicare la Locurile Sfinte.

Ascultare solicitantă și plină de responsabilitate, îngrijirea pentru buna rânduială a Reprezentanței Bisericii Ortodoxe Române la Locurile Sfinte se dovedește a fi o provocare neîncetată. Fiecare zi aduce cu sine o nouă chemare la slujire, sub soarele ce răsare, după cuvântul Evangheliei, deopotrivă peste cei buni și peste cei răi, cerând o dăruire statornică și o înțelepciune neobosită, ancorate în harul divin.

La împlinirea a zece ani de slujire în Țara Sfântă a arhimandritului Teofil, sunt încredințat că Părintele Superior, Mare Apocrisiarh al Patriarhiei Române pe lângă Locurile Sfinte, a pășit, atât la propriu, cât și în duh, pe urmele Domnului și ale celor bineplăcuți Lui. La Ierusalim, Betleem, în Galileea, Valea Iordanului, dar și în locurile unde s‑au nevoit sihaștri precum Hozeva, la Sfântul Sava, la Sfântul Teodosie, în pustiul Ruva sau în atâtea alte locuri singuratice, el a călcat cu pași hotărâți pe pământul încărcat de sfințenie. Aceste toposuri, marcate de prezența Celui ce ne‑a lăsat cuvintele vieții veșnice, au devenit nu doar repere geografice, ci adevărate borne duhovnicești ale unei misiuni consacrate lui Dumnezeu și oamenilor.

A mai învățat, apoi, arhimandritul Teofil că, deși este anevoios să cânți cântare în pământ străin, acest pământ poate să fie și un colț de țară românească, iar slujbele, înălțate în dulcele grai strămoșesc, să fie mângâiere pentru cei care vin, poposind zile sau săptămâni la rând, în căutarea tainelor acestor locuri.

Purtând cu sine rugăciunea pentru Biserica Ortodoxă Română și pentru țara lui, pentru frații pelerini, pentru cei care prețuiesc cuvintele Evangheliei și Locurile Sinte, pentru cei care se fac următori ai Celui Preaînalt, având evlavie către marii trăitori din Palestina de altădată, arhimandritul Teofil împletește în slujirea sa bucuria cu recunoștința, iar la răbdarea încercată de vremuri adaugă o răbdare și mai statornică.

Și acum rămân acestea: credința, nădejdea și iubirea! Dar, din toate, mai mare este iubirea, căci ea nu cade niciodată! Este iubirea care leagă inimile credincioșilor de Ierusalim, iubirea închinată sfinților și celor bineplăcuți lui Dumnezeu, iubirea care se înalță neîncetat în rugăciune, trimisă ca o rază de lumină către țara cea iubită. Această iubire, izvorâtă din harul divin, devine puntea care unește Cerul cu pământul, transformând fiecare clipă într‑o mărturie a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră.

De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!