„Spe salvi“, un document despre speranţă

„Spe salvi“ („Mântuiţi în speranţă“) aşa se intitulează cea de-a doua enciclică a papei Benedict al XVI-lea dată publicităţii în ziua de 30 noiembrie. Textul a fost publicat la început în opt limbi. În curând va apărea şi în limba română.

Conform tradiţiei, titlul preia primele cuvinte ale documentului: „Spe slavi facti sumus“ („În speranţă am fost mântuiţi“), cuvinte din Scrisoarea sfântului Paul către Romani (8, 24).

După doi ani de la enciclica despre dragoste („Deus caritas est“), noua enciclică „Spe salvi“ - cu o introducere şi opt capitole - vorbeşte despre speranţă. Găsim în document reflecţii despre raportul dintre speranţă şi credinţă, despre evoluţia mentalităţii moderne cu privire la speranţă şi pagini despre mari martori ai speranţei.

De ce este nevoie de speranţă? Papa explică în introducerea enciclicei: avem nevoie de speranţă pentru a putea înfrunta prezentul cu problemele şi dificultăţile sale.

Fără să insiste asupra fenomenului disperării atât de răspândit, Sfântul Părinte răspunde în document la câteva întrebări: În ce constă speranţa creştină? Nu este speranţa o atitudine pur subiectivă? Ce este viaţa veşnică? Ce sens are să se vorbească despre ea?

Este redată mărturia Sfintei Scripturi şi a istoriei primilor creştini despre speranţă. Exprimată şi mărturisită chiar pe sarcofagele creştine în reprezentarea lui Cristos ca adevăratul filozof care conduce la viaţa veşnică şi ca bunul păstor, speranţa este dată de întâlnirea personală cu Dumnezeul cel viu: „A ajunge să Îl cunoşti pe Dumnezeu - adevăratul Dumnezeu - înseamnă a primi speranţa“, se spune în enciclică. Efesenii înainte să Îl întâlnească pe Cristos aveau mulţi zei şi „erau fără speranţă“.

Cu privire la viaţa veşnică, enciclica notează mentalitatea actuală a multor persoane, pentru care „viaţa veşnică nu este ceva de dorit. Nu vor deloc viaţa veşnică, ci pe cea prezentă“. Refacerea paradisului pierdut nu mai este aşteptată dinspre credinţă“, ci din progresul tehnic şi ştiinţific de unde, se crede, va apărea „împărăţia omului“.

Departe de a fi individualistă, speranţa creştină aspiră la „o mântuire comunitară“; ea „presupune exodul din închisoarea propriului «eu»“ pentru a primi iubirea în toate dimensiunile sale.

Dezvoltarea ştiinţei moderne a marginalizat din ce în ce mai mult credinţa şi speranţa în sfera privată şi individuală.

Concluzia acestei părţi este clară: „Noi avem nevoie de speranţe - mai mici sau mai mari - care, zi de zi, ne menţin pe drum. Dar fără marea speranţă, care trebuie să depăşească tot restul, ele nu sunt suficiente. Această mare speranţă poate fi numai Dumnezeu“.

A doua parte descrie patru locuri în care se poate însuşi şi practica speranţa: rugăciunea, acţiunea, suferinţa şi judecata lui Dumnezeu.

Rugăciunea ne face capabili de speranţă, slujitori ai speranţei pentru ceilalţi. „A ne ruga nu înseamnă a ieşi din istorie şi a ne retrage în colţul privat al propriei fericiri. Modul corect de a ne ruga este un proces de purificare interioară care ne face capabili pentru Dumnezeu şi, chiar aşa, capabili şi pentru oameni“.

Un alt loc unde se exercită speranţa este acţiunea, deoarece speranţa creştină nu este leneşă, ci stimulează la acţiune. „Orice acţiune serioasă şi corectă a omului este speranţă în desfăşurare“.

Suferinţa este un alt loc pentru învăţarea speranţei. Aici enciclica citează mărturia unui martir vietnamez din anii 1800, Paul Le-Bao-Thin, care a îndurat „chinuri crude de tot felul“, dar a rămas „plin de bucurie“, pentru că nu era singur, Cristos era cu el; el scria: „În timp ce se înteţeşte furtuna, arunc ancora până la tronul lui Dumnezeu: speranţă vie care este în inima mea…“. Apoi papa vorbeşte despre împărtăşirea suferinţei celuilalt şi despre „oferirea“ propriilor dureri.

În sfârşit, un alt loc de învăţare a speranţei este judecata lui Dumnezeu. Judecata finală trezeşte speranţa, pentru că va elimina răul. Aici enciclica vorbeşte despre problema răului şi a dreptăţii. „Există o înviere a trupului. Există dreptate. Există o «anulare» a suferinţelor din trecut, o reparare care aşază lucrurile la locul lor“. Papa scrie despre convingerea sa „că problema dreptăţii constituie argumentul esenţial sau oricum argumentul cel mai puternic în favoarea credinţei în viaţa veşnică“.

Enciclica se încheie cu o contemplare a „Mariei, steaua speranţei“, un dialog cu ea şi o rugăciune.

Rămân importante paginile care vorbesc despre martorii speranţei. Sfântul Augustin, care a trăit într-o epocă dramatică; sfânta Giuseppina Bakhita, o africană din anul 1800, făcută sclavă la vârsta de 9 ani, chinuită de stăpâni cruzi, dar până la urmă eliberată şi născută la speranţă datorită întâlnirii cu Dumnezeul creştinilor; cardinalul Nguyen Van Thuan care „din 13 ani de închisoare, dintre care nouă în izolare… ne-a lăsat o broşură preţioasă: Rugăciuni de speranţă. În timpul celor 13 ani de închisoare, într-o situaţie de disperare aparent totală, ascultarea lui Dumnezeu, faptul de a-i putea vorbi, a devenit pentru el o crescândă putere de speranţă“.