Spectatorul global şi terorismul

Am văzut cu toţii tragediile care s‑au întâmplat sub ochii noştri în ultimele zile în Europa Occidentală, mai exact în Franţa şi în Germania. Toţi am căutat să aflăm cât mai multe detalii de pe canalele tv de ştiri, am intrat pe diverse site‑uri să aflăm comentarii competente, am mai schimbat şi câteva impresii cu colegii de serviciu. De‑acum gata, ne‑am făcut o idee clară despre ceea ce s‑a întâmplat, aşa că ne putem pronunţa cu autoritate şi cu detaşare faţă de aceste acte sau faţă de terorism în general. Ce senzaţie extraordinară să poţi afla, să poţi cunoaşte totul! Nu ştiu dacă tu ai încercat acest sentiment. La început e ceva, aşa, ca şi cum ai fi un „mic dumnezeu”! Să poţi să cuprinzi totul! După aceea, ca orice senzaţie pasageră, se duce şi lasă în urma ei un gol care se cere umplut cu ceva, cu vreo ştire care ţi‑a scăpat sau cu nişte imagini sugestive, nici nu ştii exact cu ce, dar e clar că trebuie să cauţi să mai afli ceva nou. Apoi, s‑a cam şi terminat cu evenimentele astea; ce‑a fost a fost, acum deja altceva este de actualitate, să ne informăm, aşadar, ca nu cumva întâmplările de azi să ne prindă nepregătiţi, neinformaţi. Că doar aşa ne aflăm şi noi în rândul lumii civilizate, avem şi noi ce discuta cu oamenii. Aşa simţi şi tu că trăieşti, că te afli în mijlocul evenimentelor. Ei da, ce fain este! Ce fain este să fii de profesie spectator!

În lumea reală, moartea unui singur om este un eveniment cu o mare încărcătură emoţională. Indiferent daca acela ţi‑era apropiat sau nu. Indiferent dacă tu eşti un om religios sau nu. Simplul fapt că pe strada ta a murit un om te predispune să vezi lumea altfel, să gândeşti, iar uneori chiar să‑ţi schimbi viaţa. În acest caz, tu nu te informezi ca să afli cât mai multe despre el, ci meditezi: „Acest om ieri a fost, astăzi nu mai este. Ce va fi cu el acum; ce va fi cu mine? Ce e viaţa asta în definitiv?” În orice caz, este evident că în lumea reală moartea cuiva nu te poate lăsa pasiv; te marchează într‑un fel sau altul. Însă cu totul altfel se întâmplă atunci când priveşti pe monitor la moartea unor oameni. Te uimeşte, nu zic ba, dar nu te emoţionează, nu te mişcă în adânc, aşa încât să zici „Şi eu voi ajunge într‑un astfel de moment cândva, aşadar, ce voi face?”. Nicidecum. Mai ales atunci când e vorba de evenimente precum atentatele, toată această stare de lucruri te împinge, nu ştiu cum, mai degrabă la a te avânta în tot felul de speculaţii, de teorii, dintre care unele chiar pot fi reale. Această atitudine este valabilă faţă de tot ceea vezi pe monitor, dar acum vorbesc despre aceste crime, care sunt  chiar nişte lucruri groaznice. Adică acolo există cu adevărat nişte minţi bolnave ce plănuiesc carnagii şi nişte oameni care mor! Aceasta e un mare păcat, este o tăgăduire a valorii omului; nu mai vorbesc de valori superioare, de aspiraţii înalte, de credinţă, de Dumnezeu. Aici se vede degenerarea nudă a omului, apostazia şi nebunia lui. Şi cu toate acestea, repet, în faţa ecranului lucrurile se văd altfel. Uneori ai impresia că parcă toate ar fi făcute cu intenţia vădită de a‑ţi consolida statul de spectator, dar nu orice fel de spectator, ci de spectator global. Să le priveşti şi să zici: „Ce de lucruri se întâmplă în lumea asta, domnule! Ia să vedem şi prin alte părţi ale lumii, ce mai este?”

De fiecare dată când mă aflu în postura de a vorbi despre mediile moderne de informare, de televiziuni şi de toate monitoarele posibile şi imposibile, îmi stăruie în minte aceeaşi întrebare: „Care este totuşi mesajul central al tuturor lucrurilor pe care le vedem în ele?” Şi de fiecare dată îmi amintesc sentinţa lui Marshall McLuhan - „Mediul este mesajul”, adică faptul de a te afla în faţa monitorului devine scop în sine, devine lucrul cel mai de seamă. Tu vrei să afli noutăţi sau vrei să comunici sau să te recreezi, sau, mai nou, să joci Pokemon Go, dar numai prin mijlocirea monitorului. Acesta pare a fi mesajul esenţial al epocii noastre, fie că azi vorbim despre terorism, mâine despre fotbal, iar poimâine despre alegeri etc., să stai cuminte şi să priveşti la monitor, căci doar asta este profesia ta!

Ar putea totuşi cineva să obiecteze: „Dar bine, domnule, dumneata ai vrea să fim cu totul neinformaţi, izolaţi şi retrograzi? În ce lume trăieşti? Vezi, d‑asta nu se schimbă lucrurile în bine!” Dar tocmai asta e problema, domnule spectator! Trăind în mediul tău virtual, n‑ai cum să înţelegi că stând în faţa monitorului nimic nu se va schimba în bine, că pasivitatea hipnotică a „mediului” nu poate fi premisa unei îmbunătăţiri a modului tău de gândire, a personalităţii tale, şi cu atât mai puţin a instaurării binelui în lume!