De mic copil, poveștile îmi desenau lumea, iar frumuseţea lor părea să curgă din gura celor mai în vârstă ca un izvor fără sfârșit. Basmele, sărbătorile, legendele erau ca niște fire de aur pe care doar Dumnezeu știe de unde și cum le țeseau. Le ascultam fascinat și, cu trecerea anilor, am început să le notez într-un caiet simplu, al cărui cotor păstrează acum povara celor 60 de ani trecuți peste el. În filele lui s-au adunat amintiri, poezii și mărunțișuri aparent irelevante, dar care pentru mine poartă sufletul copilăriei.
Spovedanie și autocritică
Când vin tineri la mine şi am timp să mă ocup de ei, îi cercetez în latura credinţei şi-i întreb: crezi în Dumnezeu? De obicei, răspunsul este pozitiv. Poate că omul se şi miră de multe ori că i se pune o astfel întrebare, când el se află în mijlocul unui act de credinţă - se spovedeşte. Cineva care se spovedeşte mărturiseşte o credinţă, pentru că oamenii care cred în Dumnezeu se spovedesc. Adică, asta nu înseamnă că cineva care nu crede în Dumnezeu nu-şi poate face o autocritică, nu se poate cerceta pe sine, nu face nişte investigaţii în sufletul său, în legătură cu îmbunătăţirea sufletească. Dar, de spovedit, în general, se spovedeşte omul care crede în Dumnezeu, care ştie de păcat, de păcat ca realitate care priveşte şi pe om şi pe Dumnezeu. Cei ce-şi fac autocritica se gândesc la anumite defecte, la anumite insuficienţe, la anumite deficienţe, dar nu se gândesc la credinţa propriu-zisă şi nu se gândesc la deficienţe, la insuficienţe ca păcat. Adică nu privesc şi raportarea faptei celei rele, a gândului celui rău, la Dumnezeu.



.jpg)