Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Spre o cumpănită judecare…
…a celor ce le facem pentru că le facem şi a celor pe care nu le facem pentru că nu le facem. Aceasta ar putea fi o soluţie la criza contemporană care, paradoxal, se extinde şi adânceşte pe măsură ce o literatură bogată îi descrie simptomatologia. Asta pentru motivul simplu că noţiunea de criză trimite spre o asemenea asumare a unei realităţi mereu mai dificil de gestionat. La vremea sa, Fr. Bacon afirma că „ştiinţa este putere“, fapt confirmat cu excelenţă astăzi. Ar fi de folos să nu uităm că, deşi absolut necesar, nu e suficient să fii putere, că mai e nevoie să ştii ce, cum şi mai ales în ce scop este folosită, spre a nu-şi pierde rostuirea şi rostul. Explozia informaţională, cu neîndoielnicele realizări, a adus şi riscul de a echivala informaţia şi cunoaşterea, iar aceasta cu înţelegerea. Cât de departe suntem de Socrate, care mărturisea cu modestie: „Ştiu că nu ştiu nimic şi nici măcar asta nu ştiu“? Doamne, cât de mult trebuie să ştii pentru a-ţi da seama că totul e mai puţin ca „nimicul“? S-a comparat cunoaşterea cu o sferă care se extinde deodată cu numărul punctelor de contact cu necunoscutul. Încă o observaţie: la începutul revoluţiei ştiinţifice şi tehnologice dominau scenariile optimiste, dar, cu timpul, vedem că abundă cele apocaliptice, „consumate“ cu nesaţ de cei dornici de senzaţii tari. Aşa s-a făcut că relaţia cu realul a evoluat spre una de „dezvrăjire a lumii“, cum o caracteriza Max Weber, o ieşire a omului din religie, însoţită de credinţa că aproape totul e posibil şi „totul este permis“. „Totul îmi este permis“, spunea şi Sfântul Apostol Pavel, adăugând degrab: „dar nu toate îmi sunt de folos“, iar în altă parte „mă zidesc“. Nu permisivitatea totală, ci aceea ziditoare întru fiinţa purtătoare a chipului de neşters al Creatorului. Poate fi o demnitate mai mare pentru om decât să poarte acest chip al Iubirii ziditoare, jertfelnice şi atotţiitoare?
Într-o cuminte asumare a vremurilor, căutând înţelepciunea în tradiţia europeană, am putea lua aminte întru cumpănire lucrătoare cuvintele Apostolului neamurilor: „cunoaşterea semeţeşte, iubirea zideşte“. Mai întâi, „cunoaşterea semeţeşte“ când trecem de acea horaţiană „aurea mediocritas“, mijlocul care este, totodată, şi culme, cum Aristotel definea virtutea. Cunoaşterea dă încredere în noi, în puterea de a ne înfăţişa ca o „cunună a creaţiei“ şi nespus de dragă lui Dumnezeu. Depăşind acest hotar, cunoaşterea poate deveni nocivă, glisând spre idolatrie cu efecte nocive imprevizibile. Cunoaşterea ştiinţifică s-a extins şi s-a divizat în atât de multe discipline, încât, parafrazându-l pe B. Russel, se spune că există tendinţa de a se cunoaşte din ce în ce mai mult despre ce în ce mai puţin, iar, la limită, să se cunoască „totul despre nimic“, pentru ca, la capătul celălalt, filosoful să cunoască „nimic despre totul“. Expresia poate pare pitorească, însă surprinde un fenomen despre care se vorbeşte încă puţin - cel de segmentare a gândirii, însoţită de o alterare comportamentală. Frecvent, se aud expresii de felul: totul e chimie sau fizică… Fiecare are un adevăr al său în care crede din nevoia de siguranţă a unităţii şi unicităţii propriei personalităţi. Pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea găsesc soluţii concrete şi eficiente, deschid orizonturi de promisiuni fascinante. Dar, vorba poetului, „câte dintre ele le vor sparge vânturile, valurile“… Până atunci, competiţia, care negreşit a dus la realizări răsunătoare, tinde spre o limită critică, degenerând în agresivitate, şi aşa se face că trăim într-o lume a urii pandemice, unde prea des repetatele cuvinte „I love you“ se rostogolesc sunând pe autostrăzile informaţionale ca nişte butoaie goale. În formalismul lor, adesea ironizat, cuvintele atrag atenţia asupra unui adevăr vital - nevoia de iubire.
La vremea lui, se minuna David: „Minunată este ştiinţa Ta, Doamne. Este înaltă şi nu o pot cuprinde… Îţi mulţumesc că m-ai făcut o fiinţă atât de minunată“. Minunea o aflăm în iubirea purtătoare de statornică grijă a lui Dumnezeu după cuvintele Sfântului Ioan, Apostolul Iubirii, că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică… Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea“. Cât de ziditoare este Iubirea lui Dumnezeu o aflăm şi în Rugăciunea Mântuitorului pentru Sine şi pentru cei care Îl vor urma din Evanghelia Sfântului Ioan. Rugăciunea merită o reflecţie mai profundă pentru înţelegere şi lucrare a celor care nu doresc doar să se numească creştini, ci să fie astfel. Rugăciunea e o tulburătoare şi pilduitoare mărturisire a lui Hristos, care pe toate le-a făcut întru ascultare desăvârşită. Rugându-se a fi preaslăvit, Iisus spune Tatălui ceea ce, fireşte, ştia, că a venit ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară, în afară de „fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura“. În aceeaşi Iubire de negrăit se roagă pentru toţi cei care L-au urmat şi îl vor urma: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi I-ai dat… Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-L voi face cunoscut ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei“.
Pe toate le-a înţeles în incandescenţa iubirii ziditoare medicul şi mărturisitorul Vasile Voiculescu, ale cărui cuvinte le avem statornic în inimă: „Stau să mă mâne Domnul unde o vrea/ Cu biciul său de duh atât de drag; Şi nici o muncă nu-mi mai este grea/ Când ştiu că brazda mântuirii trag“.