Stavrofora Pelaghia Tudor, stareţă mai bine de o jumătate de veac (II)

Între evenimentele marcante din vremea stă­reţiei stavroforei Pela­ghia Tudor amintim pri­mirea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Patriarhia Antiohiei (Siria), care a fost adusă, în urma unor semne şi întâmplări minunate, de către episcopul Vasile Sa­ma­ha de Sergiopolis, la 25 februarie 1958. A fost aceasta bucuria şi împlinirea soborului, dar şi a multor credincioşi pelerini care au început să cerceteze această mănăstire, care şi-a sporit astfel renumele.

Însă bucuriile şi realizările obştii de la Ghighiu şi ale între­gu­lui monahism românesc au fost profund afectate de nedreptul Decret 410 din anul 1959, care a trimis în mijlocul lumii câteva mii de călugări. Vestea scoaterii călugărilor din mă­năs­tiri a fost resimţită profund de monahia Pe­laghia, care, după cum măr­tu­risesc uceniţele ei, într-o noapte a încărunţit (albit) instantaneu.

Demonstrând tărie de caracter şi putere de a lupta, stareţa Pelaghia a trecut cu responsa­bili­tate şi discernământ peste încercările şi piedicile care s-au ivit în timpul activităţii sale. Astfel, cu obştea împuţinată, har­­nica stareţă şi-a continuat proiectele de înfrumuseţare şi res­­taurare ale aşezământului mă­­năstiresc, neţinând cont de ostilitatea regimului aflat atunci la putere.

După 30 de ani de rodnică lucrare, apreciind alesele ei cali­tăţi şi îndelungata vieţuire mo­nahală, fericitul întru pomenire patriarh Teoctist i-a conferit (acordat), în anul 1987, rangul de stavroforă.

După anul 1990, în vremuri de mai multă libertate, a construit o nouă aripă a incintei mo­nahale, cu trapeză, bucă­tărie, arhondaric şi chilii. A fost refăcut turnul de la intrarea în mănăstire, cu gangul pictat, şi a fost construit agheasmatarul pentru săvârşirea slujbelor de sfinţire a apei la sărbătoarea Bobotezei şi mai ales cu prilejul hramului, Izvorul Tămăduirii.

Împreună cu monahia La­vren­tia, care i-a fost alături în toţi aceşti ani, a amenajat un mu­zeu mănăstiresc ce oferă oas­peţilor frânturi din istoria celor patru veacuri de nevoinţe mo­nahale în chinovia aflată cândva în vestiţii codri ai Vlăsiei.

Maica Pelaghia a fost legată sufleteşte şi de Locurile Sfinte de la Ierusalim, Betleem, Galileea, Sinai etc., unde a făcut pelerinaje de mai multe ori.

Îndată după ce au fost demarate lucrările la Aşezământul românesc de la Ierihon, a contribuit în nume personal, dar şi din partea mănăstirii pe care a condus-o, cu sume de bani la susţinerea proiectului, dar şi cu personal monahal, care a ajutat periodic la buna reprezentare românească în Ţara Sfântă (mai mulţi ani a trimis lunar ju­mă­tate din salariul ei pentru Aşe­ză­mântul românesc din Ţara Sfântă).

În altă ordine de idei trebuie să amintim că Mănăstirea Ghi­ghiu a format mai multe stareţe pentru mănăstirile din diferite zone ale ţării, aşa cum formaseră altădată mănăstirile Ţi­gă­neşti, Pasărea ori Samu­r­că­şeşti-Ciorogârla şi a ajutat la început de drum la înfiinţarea sau redeschiderea unor vetre monahale.  

Resimţindu-se fizic ca urmare a eforturilor depuse în ac­ti­vita­tea stăreţească la Ghi­ghiu vreme de 53 de ani şi do­rind să afle mai mult timp pentru a se îngriji de lucrarea sufletească, la 1 mai 2008, stavrofora Pelaghia Tudor s-a retras din ascultarea de stareţă, pro­pu­nând Întâistă­tă­torului Bise­ricii Ortodoxe Române pe una dintre tinerele pe care le pri­mise cu ani în urmă în obştea Mă­năstirii Ghighiu, mo­nahia Eupraxia Neacşu, urmaşa şi continuatoarea lu­cră­rii ei în această mănăstire.

Înainte de a trece la cele veş­nice, maica Pelaghia şi-a cu­noscut sfârşitul vieţuirii pă­mân­­teşti, destăinuind proto­singhelului Justin Bulimar de la Cate­dra­la patriarhală un vis preves­titor. În acest vis, maica Pe­la­ghia se afla la masă în tra­peza mănăstirii alături de fostul episcop-vicar al Arhiepis­copiei Bucu­reş­tilor, apropiat sfetnic şi pă­rinte duhovnicesc al Mănăstirii Ghighiu, Roman Ialomiţeanul, şi cu alte monahii din obşte, trecute la Domnul. La insistenţele episcopului de a gusta din paharul de vin care îi fusese pre­gătit, nu a putut refuza şi, după cum mărturisea, a sorbit atunci dintr-un pahar care era de fapt paharul morţii. La câteva zile după mărtu­risirea făcută, a făcut comoţie cerebrală şi peste puţin timp sufletul ei a pornit pe calea veşniciei.

Stavrofora Pelaghia a fost un amfitrion primitor şi cald. Nu­meroase delegaţii oficiale ale Bisericilor Ortodoxe surori au poposit la Ghighiu şi s-au bucurat de ospitalitate şi atenţie.

Pe de altă parte, mulţi clerici, monahi, scriitori, persoane publice au simţit aceeaşi bu­nă­voinţă din partea stareţei şi a vie­ţui­toa­relor mănăstirii. Am fost impresionat să ascult măr­turia părintelui arhimandrit Zareh Ba­ronian, din partea Ar­hie­­pis­c­o­piei Armene din Ro­mâ­nia, care a poposit de multe ori la Ghighiu împreună cu ierarhi şi clerici armeni, uneori chiar în­soţind întâis­tătători ai Bisericii Or­todoxe Române.

În ultimii ani am întâlnit-o pe maica Pelaghia fie la slujbele de hram, fie în vizitele frecvente făcute istoricei chinovii.

Trecerea anilor i-au păstrat neşterse amintirile şi dragostea pentru această mănăstire. A trebuit să remarc că oameni ca maica Pelaghia se întâlnesc destul de rar, iar devoţiunea pentru locul respectiv şi obştea monahală nu se pot exprima lesne în câteva cuvinte.

Am reţinut de la cuvioşia sa multe amintiri legate de Mă­năs­tirea Samurcăşeşti-Cioro­gâr­la, unde s-a format timp de aproximativ 28 de ani, aduceri-aminte cu valoare inestimabilă despre patriarhii Justinian şi Teoctist (pe cel de-al doilea cunoscându-l din vremea diaconiei sale, când poposea la Ciorogârla, unde se aflau vremelnic moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva), dragos­tea de mamă aş spune pentru unii monahi (amintesc în mod special de părintele arhimandrit Ieronim Creţu, superiorul Aşe­ză­mintelor româneşti de la Ieru­salim, Iordan şi Ierihon şi părintele protosinghel Justin Bulimar de la Catedrala patriarhală), pentru monahi şi pentru mona­hii din mănăstirea sa ori din alte locuri. Păstra în chilie fotografii cu soborul mănăstirii din anii ’50 sau ’60 (mi se pare că doar două maici mai supra­vieţuiesc încă).

O altă lume, cu monahi de calitate, din alte generaţii, de mare sacrificiu!

Maica Pelaghia, fosta stareţă de la Ghighiu, a fost o călugăriţă luptătoare. Cred că îndelungata ei activitate, strădaniile pentru Biserică şi pentru mănăstirea pe care a condus-o, frumoasele cântări, dragostea pentru slujbe şi numeroasele fapte bune au ajutat-o să păşească în Îm­pă­răţia lui Dumnezeu, pentru care a ostenit pe pământ mai bine de 90 de ani.