Strădania de a lucra voia lui Dumnezeu

Luna lui Florar începe cu o sărbătoare dedicată muncii, trans­for­mată, ce-i drept, într-un bun prilej de agrement, picnicuri și altele asemenea. La noi, această zi s-a sărbătorit prima oară de către mișcarea socialistă în 1890, continuând cu diverse mani­fes­tații din perioada interbelică, vizând drepturile clasei muncitoare. Regimul comunist a transformat ziua de 1 Mai într-un prilej de propagandă politică atee, prin or­ganizarea acelor grandioase ma­ni­festații ale clasei muncitoare ins­trui­te să intoneze sloganuri ori imnuri partidului și conducătorilor săi.

Odată cu schimbările din 1990, oamenii sărbătoresc momentul cu minivacanțe la mare ori la munte, nelipsind mesele îmbel­șugate sau tradiționalul grătar, ridicat la rangul de sport național. S-a ajuns oarecum la un paradox: Ziua Muncii se sărbătoreşte prin odihnă! Nu vedem nimic rău în asta, dar, privind în trecutul istoric al zilei, considerăm că ar trebui să se organizeze și alte acțiuni de responsabilizare a societății față de problemele atât de multe ale celor ce muncesc. Dacă înaintaşii noştri nu ar fi luptat pentru drepturile anga­jaților, oare cum ar fi arătat societatea astăzi?

Este trist când trecem atât de ușor peste astfel de momente, reducând totul doar la mâncare ori distracție, uitând de faptele, eveni­mentele foarte importante ale devenirii noastre spirituale, cultura­le, economice, ba chiar politice. Bunăoară, la 1 mai 1821 oastea otomană a pătruns în Moldova, pe la Brăila, iar în Valahia, prin Giurgiu, Călăraşi, Calafat şi Bechet, urmând a înăbuşi zavera lui Tudor Vladimirescu. Tot într-o zi de 1 mai, în 1831, s-au înființat Arhive­le României. La un alt 1 mai, al anu­lui 1873, a început Expoziţia Uni­versală de la Viena, la care a participat şi România. Tot la înce­put de Florar, în anul 1885, s-a emis Decretul regal român privind aprobarea tomosului prin care Patriarhia de la Constantinopol re­cu­noștea Biserica Ortodoxă a Regatului României ca autocefală. Au avut loc încă multe alte evenimente la aceeași dată, unele dramatice, marcându-ne profund istoria.

Dar să dăm zilei ce i se cuvine! Fără nici o îndoială, începutul ultimei luni de primăvară este consacrat muncii. Din spusele dumne­ze­ieștilor Scripturi, dar și din învă­țăturile Sfinților Părinți aflăm că munca reprezintă o îndeletnicire ineluctabilă, precum și o mare cinste pentru noi oamenii. E o datorie către Domnul, către aproapele, dar și către sine. De aceea, ea ne înveș­mântează în cea mai înaltă demnitate, deoarece Însuși Domnul lucrează. Muncind, omul nu face decât să-L imite pe Dumnezeu.

Hristos, Viața vieții noastre, n-a spus vreo rezoluție excepțio­na­lă despre muncă, dar a arătat prin modelul viețuirii Sale, dar și prin parabolele ce le-a rostit, deo­se­bita considerație pe care o avea față de muncă, El Însuși crescând în familia lui Iosif tâmplarul, mese­rie pe care potrivit tradiției a cunoscut-o și a practicat-o până a ieșit la propovăduire. După acest moment din viața Sa pământeană, în cei trei ani de misiune a muncit din greu, fiind timp de trudă, de mare osteneală. Domnul nu a avut odihnă, căci spunea El: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 9, 4).

În atare situație să redescoperim că adevărata valoare a muncii nu constă doar în truda de a agonisi bani și bunuri, ci mai ales în strădania de a lucra voia lui Dumnezeu, agonisindu-ne astfel mântuirea. Numai o astfel de muncă, pentru suflet, dar și pentru trup, este „cea mai mare comoară pentru om”, după cum ne povățuiește Înțeleptul Solomon (Pilde 12, 27). La același aspect s-a gândit probabil și George Enescu când a spus: „Pentru mine, viața fără muncă nu-și are rațiunea.”