Strălucirea diamantului şi sacerdotala smerenie

Întâlneşti uneori oameni ai lui Dumnezeu dăruiţi cu sumedenie de virtuţi şi daruri, a căror pre­zen­ţă rafinată te molipseşte pur şi simplu, pentru un ceas măcar, pentru mai mult timp ori chiar pentru viaţa întreagă.

Părinţii Bisericii ne sfătuiesc să avem prieteni mai buni decât noi, de la care să putem învăţa ru­găciunea, pacea, facerea de bine, smerenia, lucrarea de tai­nă a faptelor bune. Dacă ne ru­găm puţin, să avem alături oameni care se roagă îndelung, da­că suntem gâlcevitori, să că­u­tăm prieteni tăcuţi şi înţelepţi, da­că nu avem inima largă, să pri­vim la cei care fac, de bu­nă­vo­ie, milostenie. Adaug eu, să că­u­tăm şi pe cei care au darul cu­vin­telor frumoase, rostite ori scri­se, oameni care privesc dincolo de cenuşiul întâlnit pretu­tin­deni.

Ce se întâmpla oare dacă ochiul vigilent al Securităţii nu ajun­gea până în Împărăţia Ro­hiei, unde un tânăr cu suflet curat venise să primească jugul lui Hristos... Era pe atunci elev de liceu, care-l descoperise pe Dom­nul într-o veche biserică de lemn pic­tată de grecul Zaharia Api­t­tis, la Runcu, în universul fru­mu­seţii satului transilvănean, ajungând să-L slujească la Chin­telnic mai târziu, prin exem­plaritatea unei pastoraţii care seamănă izbitor de mult cu aceea de la Nazianz sau Mira Lichiei, în vremea când oameni ai lui Dumnezeu trecuseră pe acolo...

Dacă tânărul Ioan Pintea ar fi rămas la Rohia şi ar fi devenit monahul Ioachim, Irineu, Iuve­na­lie sau Iachint (ori altcumva cum Duhul ar fi dorit să se numească), am fi avut astăzi măr­tu­risirea şi mărturia de foc a unui monah misionar pe care Dum­nezeu l-ar fi chemat la slu­ji­rea de Apostol. A fost să fie alt­fel. Preot de enorie, şi nu monah, cum bine i-ar fi stat, strălucitor prin educaţie, cultură şi statură su­fletească, cărturar, dar nu fa­ri­seu, smerit, dar nu slugarnic, preotul Ioan Pintea aduce cu­vân­tul viu şi înmiresmat al Evan­gheliei într-o lume nu foar­te binevoitoare, aridă chiar pe alocuri, în care Dumnezeu Îşi caută sălaş, acum ca şi altădată, până la sfârşitul veacurilor.

Căutările dintâi au rămas aceleaşi. A urmat drumul Teo­lo­gi­ei, citind cu nesaţ cuvintele Scripturii, ale Patericului şi Filocaliei, dar şi cărţi de căpătâi din literatura universală şi românească deopotrivă. Uce­ni­cul Rohiei, binecuvântat pă­rin­teş­te de stareţul Serafim Man şi cres­cut sub atenta grijă a mona­hu­lui Nicolae de la Rohia (Stein­hardt), a urmat Teologia la Cluj-Napoca şi a primit hirotonia în­tru diacon prin rugăciunile şi pu­nerea mâinilor episcopului Jus­tinian Chira, iar preoţia, de la mitropolitul de pioasă amin­tire Bartolomeu Anania.

Poet, scriitor, om de mare sen­sibilitate şi acrivie, stăruitor în misia preoţească şi fin observator al lucrurilor şi lucrărilor din lumea cea mare, cititor pa­si­o­nat şi condeier inspirat, evla­vi­o­sul preot Ioan Pintea constituie, de-a dreptul, fără nici o exa­gerare, un model în vremea noastră, înaintea căruia, trebuie, după cum zice o vorbă din bătrâni, să-ţi ridici pălăria.

Drept argument, dacă mai este nevoie, am să vă prezint o în­tâmplare din viaţa monahului Nicolae Steinhardt. Cu ceva timp înainte de moarte, din varii motive, monahul scriitor se lup­ta cu gândul plecării de la Ro­hia. Dacă era sau nu motivat, Dum­nezeu ştie cu siguranţă. În pe­rioada acelor încercări l-a che­mat în chilia sa pe Ioan Pintea şi l-a întrebat: „Mă poţi primi la tine acasă, să stau împreună cu voi, ca într-o familie?“ Până la ur­mă, acesta fusese doar un gând fugar, trecător. Şi a fost mai bine aşa! Dar simţindu-se îm­presurat de spinii urii şi ai altor păcate, a apelat la un om de su­flet pe care se putea bizui. Ce rar se întâlnesc astfel de cazuri. Nicolae Steinhardt spunea când­va (citez din memorie): „în mă­năs­tire nu-s grele metaniile, aju­nările, postirile, privegherile. E greu să-l suporţi pe cel de lângă tine, aşa cum este, cu bune şi rele...“

Într-o altă situaţie, simţin­du-se bolnav, slăbit de o an­ghină pectorală, Nicolae Stein­hardt i-a scris lui Ioan Pintea câteva rânduri, prevestindu-şi oarecum sfâr­şitul şi spunându-i că cea mai mare parte a manuscriselor din chilia sa îi rămân în custo­die. Nu uitase să amintească acest lucru şi în obştea Rohiei, un­de se aflau monahi tineri, în­tre ei actualul Arhi­ereu-vicar al Episcopiei Mara­mureşului şi Săt­marului, vlă­dica Iustin Si­ghe­teanul.

M-am bucurat să pot aduce aminte despre aceste mari da­ruri pe care le-a primit preotul Ioan Pintea, cel care şi-a legat nu­mele, fără tăgadă, de Nicolae Steinhardt.

Iarăşi m-am întrebat dacă nu cumva în urmă cu 30 de ani, când am poposit la Rohia, tăi­fă­su­ind în chip de neuitat cu Ni­colae Steinhardt o seară în­trea­gă şi o dimineaţă plină, nu se afla şi Ioan Pintea pe acolo, cum erau destui tineri seminarişti şi studenţi teologi, ucenici într-una din puţinele mănăstiri misio­na­re transilvane ale acelor vremi?

Parcă-l cunosc de când mă ştiu pe părintele Ioan Pintea, e­di­­torul şi îngrijitorul multor cărţi care poartă semnătura lui Nicolae Steinhardt, dar şi autor de poezie (Frigul şi frica, Mor­mân­tul gol, Grădina lui Ion, Ca­sa teslarului), eseuri, convorbiri, pa­gini de jurnal şi memorii.

Între acestea, Proximităţi şi mărturisiri, apărută la Editura Cartea Românească în anul 2012, este înainte de toate o car­te de suflet. Meditaţii teologice, frânturi de predici, file de jurnal, note de lectură, reflecţii, amin­tiri şi nostalgii după satul natal ori locul preoţiei de inimă (Chin­tel­nic), întâlniri cu oameni ai lui Dumnezeu sau cu oameni mici de tot (la suflet), bucuria lecturii şi prezenţa Duhului Sfânt în via­ţa unui preot exemplar, toate se în­tâlnesc în cele peste 300 de pa­gini ale opusului menţionat.

Bogăţia informaţiei şi frumuseţea cuvintelor încântă cititorul. Ce poate fi mai frumoasă de­cât viaţa unui preot care să­vâr­şea Liturghia în linişte şi sme­renie, cu păsări minunate tri­mise din înaltul Cerului să cân­te antifonic cu psalţii! Ce li­niş­tit e preotul care-şi vizitează eno­riaşii, ce-l consideră ca şi co­pi­lul lor, în pastoraţia unde în­tâl­neşti oameni diferiţi, dar ani­maţi de aceeaşi credinţă fier­binte. (Va urma)