Strălucit Voievod şi Părinte al Moldovei

La început de iulie, românii îl pomenesc pe drept-credinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, purtătorul de biruinţă şi apărătorul creştinătăţii. Măritul voievod a fost numit şi cinstit dintotdeauna de către popor drept-credincios, bun, mare şi sfânt, pentru faptele sale de milostenie, pentru iscusinţa cu care a condus ţara, pentru lucrarea lui întru apărarea întregii creştinătăţi şi zidirea unui mare număr de biserici şi mănăstiri.

Din anul 1992, Biserica îl pomeneşte în rândul sfinţilor pe marele voievod al Moldovei, Ştefan, unul dintre cei mai străluciţi conducători ai românilor. Dar cu multe veacuri înainte de canonizarea sa, "sinodul infailibil al poporului" l-a considerat sfânt, după cum spune cronicarul: "… după moartea lui îi ziceau Sfântul Ştefan-Vodă, nu pentru suflet, că este mâna lui Dumnezeu…, ci pentru lucrurile sale cele vitejeşti carele nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea nu l-au agiunsu".

Cronicarul spune că într-o zi, abătut şi mâhnit din pricina pierderii unei lupte, voievodul Ştefan a ajuns la chilia sihastrului Daniil, într-un loc singuratic şi greu accesibil. Sihastrul se ruga. I-a spus lui Vodă să aştepte până va isprăvi ruga. Apoi l-a primit şi Vodă s-a "ispovedit" la dânsul. După ce l-a povăţuit şi l-a binecuvântat, sihastrul l-a îndemnat să lupte şi Vodă a prins curaj şi i-a biruit pe duşmani. Acest episod consemnat de cronicar ni-l înfăţişează pe Sfântul Ştefan ca pe un voievod smerit şi evlavios. Dincolo de omeneştile lui slăbiciuni, Ştefan căuta iertarea duhovnicului şi împăcarea cu Dumnezeu. Sihastrul Daniil este mărturia căinţei voievodului, altfel "om cu păcate", după spusa cronicarului. Smerenia unui voievod care aşteaptă iertare de la un călugăr solitar este, cred, un exemplu rar în istoria capetelor încoronate. De altfel, întreaga lui viaţă şi mai ales neţărmurita iubire faţă de pământul moldav constituie una dintre cele mai frumoase pagini din istoria lumii.

Din acel aprilie 1457, când, la locul numit "Direptate", Moldova i-a ieşit înainte cu "mitropolit, episcopi, egumeni, boieri şi ţărani", până când a pus mâinile pe piept, la 2 iulie 1504, Ştefan cel Mare şi Sfânt a ars ca o flacără apărând creştinătatea, Moldova şi Biserica lui Hristos.

De câte ori, în multele-i războaie, nu s-a pus în stare de jertfă?! Neînfricat, şi dânsul, ca altădată Sfântul Împărat Constantin, Ştefan poruncise să aibă în luptă steaguri creştine, brodate în mănăstiri şi sfinţite cu puterea rugăciunii. Ele stau mărturie: unul la Zografu, în Athos, şi altul pe pământ românesc.

A luptat până când a fost doborât de o rană primită în luptă. Şi lupta aceea a fost dreaptă. El n-a vrut pământul nimănui, a vrut să apere Moldova. Alături de calitatea de neînfricat apărător al Moldovei, trebuie să o pomenim şi pe aceea de mare ctitor de lăcaşuri sfinte.

Câţi domni din istoria lumii se pot mândri cu peste 40 de biserici şi mănăstiri ridicate într-o ţărişoară jefuită şi cotropită în fiecare an? Vorbesc despre marele ctitor mănăstirile sau bisericile de la Neamţ, Putna, Suceava, Probota, Bistriţa, Huşi, Vaslui, Tazlău, Milişăuţi, Pătrăuţi, Baia, Voroneţ, Hârlău, Popăuţi, Volovăţ, Răuseni, Dobrovăţ şi atâtea altele. Pe toate le-a înzestrat cu icoane şi odoare de mare preţ, odăjdii rare, evanghelii ferecate în aur, clopote şi moşii, cu o mărinimie greu de egalat. Venea adeseori la hramurile marilor mănăstiri şi descăleca de pe calu-i alb, la Neamţu, de Înălţare, sau în atâtea locuri din Ţara Moldovei. Trebuie să amintim şi de ajutorul pe care Măria Sa, Voievodul Ştefan, l-a acordat mănăstirilor din Muntele Athos. În primul rând, Mănăstirea Zografu, căreia i-a făcut numeroase danii, fapt ce-l determină pe monahul Isaia din Hilandar să afirme că Mănăstirea Zografu a fost întemeiată de Ştefan cel Mare (deşi, în realitate, Ştefan era doar un ctitor adăugător, nu fondator). Pentru multele sale danii, Ştefan cerea vieţuitorilor de la Zografu: "Să-l scrie la Proscomidie pe el, pe soţia sa şi pe copii şi să-i cânte sâmbătă seara un paraclis şi marţea o Liturghie şi să-l pomenească până va fi în viaţă, iar după aceea să-i facă în anul întâi pomenirile obişnuite şi apoi să-i facă într-o zi din an seara Parastas şi dimineaţa Liturghie".

De asemenea, mănăstirile "Sf. Pavel", Vatopedu, Grigoriu, Constantimonitu şi altele îl consideră mare ctitor. Dincolo de multele sale danii, trebuie remarcată dorinţa marelui voievod de a fi pomenit la Proscomidie, la Sfânta Liturghie şi la Paraclisul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Daniile către bisericile Moldovei arată, pe de o parte, mărinimia ctitorului, iar cererea de a fi pomenit la Proscomidie arată, pe de altă parte, înţelegerea voievodului că Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă, care şterge păcatele oamenilor, prin jertfa cea nesângeroasă a Domnului.

Au trecut cinci veacuri jumătate de când slăvitul Ştefan a fost întronizat ca voievod al Moldovei. Trecerea anilor i-a sporit faima. Oriunde mergi în Moldova, vei întâlni zidiri măreţe, mănăstiri, biserici, cetăţi, fântâni, poduri. Dar, mai ales, vei întâlni la fiecare casă amintirea unui domnitor neînfricat, luptător, ctitor. Şi pe buzele pruncilor şi ale bătrânilor, numele său se rosteşte cu bucurie şi mândrie.