Suferința care rămâne și lecția pe care aceasta ne-o oferă

A trecut ceva vreme de la nenorocirea și durerea unor confrați de‑ai noștri și începutul durerilor altora dintre noi, prezenți sau nu la locul tragediei. Nu am uitat și nu vom uita nefericitul eveniment. De acum vom tot face comemorarea celor care ne‑au părăsit la nenorocirea din „Colectiv”. A fost și a rămas o nenorocire națională. Suferința cauzată de aceasta ne‑a atins pe toți în grade diferite: pe tinerii care și‑au pierdut viața în clubul bucureștean, pe cei care au murit în spitale în zilele care au urmat accidentului, pe cei care au rămas cu sechele pe viață în urma accidentului, familiile îndoliate, dar și poporul român întreg.

O nenorocire care te face să taci, să plângi și să deplângi soarta unor oameni nevinovați, aflați la un moment dat într‑un loc neadecvat pentru distracții cuminți.

Dintre cei care au scris în media cu privire la nenorocirea petrecută, unii au năvălit cu bolovani gazetărești, considerând pe ton agresiv și injurios (nepotrivit cu momentul) că ar fi trebuit ca preoții și ierarhii împreună cu Patriarhul să fie imediat și eventual continuu prezenți acolo, în sutane, și în odăjdii, să înfrunte focul, fumul și moartea, printre medici, paramedici și pompieri...

Presa nu a comunicat însă că, la câteva minute de la primul bilanț al tragediei, preotul militar de la ISU era prezent la club. Nu! Trebuia, nu‑i așa?, ca soboare de preoți să fie prezente instantaneu, cu făclii, cu cădelnițe și cu toată recuzita liturgică, să „dea o mână de ajutor”, de fapt, să‑i încurce pe cei care se luptau efectiv cu focul, cu otrăvurile arse, cu moartea însăși.

Potrivit practicii Bisericii, ne rugăm toți, cler și credincioși obișnuiți, mai ales în locașurile de cult, și nu neapărat la locul catastrofelor. Important este să ne rugăm de așa manieră și acolo unde trebuie, ca să ne facem auziți, nu doar ca să fim văzuți de lume. Patriarhul Daniel a spus celor cu care se găsea, de altfel, în rugăciune, că preoții știu unde trebuie să se roage. Era vorba de câteva cuvinte spuse colateral, pe care presa le‑a exploatat în mod neadecvat și care nu aveau nimic de‑a face cu ceea ce lasă să se înțeleagă o personalitate marcantă a culturii românești contemporane, pentru care am toată prețuirea și căreia îi acord de multă vreme mult credit.

Preoții și Patriarhul nu au fost absenți, ci au fost discreți într‑un moment în care prezența lor ar fi putut mai degrabă să împiedice, decât să ajute. Rugăciunea lor pentru cei morți în „Colectiv” (ale căror suflete, fiți siguri, nu au rămas acolo), pentru cei din spitale sau care au murit în spitale și pentru cei care au rămas cu sechele a fost și este mai de folos decât prezența fizică printre cei specializați în salvarea oamenilor în situații de urgență. În unele cazuri, decesele s‑au produs din cauza infecțiilor nosocomiale, pentru care nimeni nu a cerut demisia ministrului sănătății, cum s‑a cerut cu privire la alte persoane, care, de altfel, nu au avut și nu au nici o legătură cu clubul „Colectiv”.

Biserica nu interzice oamenilor să se distreze, mai ales tinerilor. Dar, într‑o societate în care se respectă Drepturile Omului, cred că se cuvine să respectăm dreptul și libertatea clericilor de toate gradele, să nu arunce mărgăritarele acolo unde nu se cuvine să fie aruncate.

Din media, nu din surse bisericești, au aflat preoții că, în Vinerea Mare a anului trecut, când creștinii prohodeau pătimirea și moartea Mântuitorului Hristos, la clubul „Colectiv”, dansatorii de la concertul trupei Watain au fost stropiți cu Devil's Blood (sânge de diavol). Era, de fapt, sângele unui țap „jertfit” în acea zi și în acel loc de oficianții sus‑numitei trupe, în aplauzele și chiotele naive ale dansatorilor din club. În media am văzut și vedem că la asemenea spectacole sunt aduse sfinte cruci, unele arse în fața dansatorilor, după ce au fost întoarse cu susul în jos. Ce rost au aceste simboluri creștine sacre cu ocazia unor asemenea spectacole? Mai nou, presa a semnalat că barbarii, ucigători de oameni, au năvălit în Sala Bataclan în plin spectacol atunci când partici­panții dansau și cântau, împreună cu trupa Eagles of Death: „Kiss the Devil” (sărută‑l, atinge‑l pe diavol)! (Spre informare, aș cita numai Revista 22, nr. 48, 2015, p.12).

Probabil că nu a fost același lucru cu foarte buna și nefericita trupă românească Goodbye to gravity, dar din informațiile cu privire la alte trupe rock și la alte spectacole ale unor asemenea trupe, multora dintre noi le este frică, la propriu, să intre și să participe la asemenea spectacole. De cele mai multe ori, violența dinăuntru se manifestă și în afară. Am văzut și vedem aceasta în cuvintele, în scrisul și în comportamentul unor confrați de‑ai noștri. Violența față de Biserica neamului am văzut‑o stimulată și crescând în ultima vreme după modelul regimului de tristă amintire. A fost un regim diabolic. Recunosc acest lucru până și necredincioșii. Pentru că a fost un asemenea regim, reprezentanții lui au luptat înainte de toate și în mod statornic împotriva Bisericii. Diavolul nu moare. Dacă ar muri, odată cu moartea regimului comunist ar fi murit și el. Din nefericire, regimul de a cărui intoleranță nu am vrea să mai avem parte sub nici un aspect a lăsat sechele.

Muzica înseamnă armonie, înseamnă sens și stimulare a simțămintelor înalte, nu a celor primare. Stimulându‑le pe acestea din urmă, te poți aștepta la orice. Nu disprețuiesc nici un gen de muzică, dar nu pot înțelege agresivitatea promovată de anumite sunete sau zgomote pe care unii le numesc „muzică”. Este o neputință a mea. O recunosc. Nu imput nici altora să agreeze ceea ce îmi place mie.

De gustibus non disputandum. Este de dorit să ne respectăm libertatea și gusturile. De ce gusturile unora să‑i terorizeze pe alții?

Știu că muzica presupune la filosofare, nu la slogane indecente, violente și chiar obscene. Muzica bună nu stimulează scrierea de obscenități pe zidurile clădirilor publice sau private. Toate aceste forme de comportament pe care le‑am văzut din nefericire imediat după tragedia de la „Colectiv” m‑au înspăimântat. Nu am crezut că în generația tinerilor de azi există atâtea persoane al căror adânc și a căror intimitate sunt pline de dizarmonie, de zgomot, de revoltă și de o foarte aproximativă civilitate.

Și cu atât mai puțin am crezut că mulți dintre tinerii educați de azi pot prelua cu atâta ușurință sloganurile ma­nipulatorilor de profesie, ajungând să strige lozinci rimate (ce nostalgici suntem după rime?!), care, de fapt, nu aveau nimic de‑a face cu cele petrecute la „Colectiv” și cu anumite persoane care nu au avut și nu au nimic de‑a face cu aprobarea ca acolo și în acele condiții să aibă loc spectacole cu sute de oameni. Sloganurile agresive rostite la ferestrele unde nu era cazul sunt semne ale democrației și ale respectării drepturilor persoanei? Rog să mi se permită să cred că sunt prelungiri ale unei dezordini interioare și ale unei revolte induse în mulți dintre noi chiar prin intermediul a ceea ce trebuie să ne producă seninătate, respect pentru orice om, mai ales când acest om nu este vinovat. Este de dorit să ne respectăm libertatea și gusturile. Sau gusturile unora nu trebuie să afecteze libertatea celorlalți.

Da, la „Colectiv” au fost și au murit oameni. Oameni nevi­novați, mulți dintre ei copii pur și simplu curioși, pentru care am suferit și suferim pentru că sunt confrații noștri. Suferim pentru ei și pentru mulți ca ei din mai multe puncte de vedere și din mai multe motive decât cele petrecute la cluburile „Colectiv” și „Bataclan”. Suferim pentru că mulți sunt manipulați de persoane care voiesc să nu aibă nici un Dumnezeu sau îl venerează pe cel care nu este Dumnezeu. Pentru aceștia și pentru victimele lor suferim profund și ne rugăm pentru ei, chiar dacă nu mergem acolo unde ne este frică să mergem.

În calitate de creștini, ne iubim frații, confrații, părinții și copiii, chiar și pe dușmani, și ne rugăm pentru toți, chiar și pentru cei care cred că nu au nevoie de rugăciunea noastră. Ne rugăm cui trebuie. Ne închinăm cui trebuie. Ne împărtășim și împărtășim pe cei pregătiți cu Sângele euharistic al lui Hristos. Sângele lui Hristos nu pătează, nu ucide, ci oferă iertarea păcatelor și viața de veci. Nu poate fi luat însă după ce ai fumat, ai băut alcool, ai mirosit iarbă sau ai fost stropit cu alt sânge.

Aș ruga pe toți cei revoltați de cele petrecute la „Colectiv” și pe „revoltabilii” de profesie să recunoască tuturor dreptul la libertate - dreptul la libertatea de a nu merge în locuri unde ne este și nouă frică să mergem și în egală măsură să ne permită să ne rugăm unde știm realmente că ne putem ruga și la orele când știm că este cel mai nimerit să ne rugăm. Preotul, Episcopul și mai ales Patriarhul unei Biserici știu cum să facă și când să facă acest lucru. Aveți, vă rog, încredere!

Cât privește nevoia de distracție, aceasta este normală. Cu atât mai normală este atunci când ea aduce reconfort psihic și fizic, nu epuizare. Prudență, așadar, la unde, când și cum ne distrăm!

Dumnezeu să ne ajute!