De mic copil, poveștile îmi desenau lumea, iar frumuseţea lor părea să curgă din gura celor mai în vârstă ca un izvor fără sfârșit. Basmele, sărbătorile, legendele erau ca niște fire de aur pe care doar Dumnezeu știe de unde și cum le țeseau. Le ascultam fascinat și, cu trecerea anilor, am început să le notez într-un caiet simplu, al cărui cotor păstrează acum povara celor 60 de ani trecuți peste el. În filele lui s-au adunat amintiri, poezii și mărunțișuri aparent irelevante, dar care pentru mine poartă sufletul copilăriei.
Taborul și Ermonul
Taborul și Ermonul în prăznuiri să salte,
Să laude pe Domnul cu cântări înalte.
Căci din începuturi, el vârful își înalță,
Celui ce pe creste S-a schimbat la Față.
Apostolii-n uimire, cu fețele-n pământ,
Privesc lumină albă din chipul Lui
Preasfânt.
O teamă îi cuprinde, se-ntreabă ce-o să fie?
Când văd aivea-n slavă pe Moise și Ilie.
Iar Petru, mai deoparte, lui Iisus grăia:
- Ce bine ne e, Doamne, ca să fim așa!
Dacă vrei, Iisuse, am să ridic chilie,
Una mare Ție, una lui Moise și una lui Ilie!
Preasfânta Sa lumină-și revarsă peste lume,
Iar slava Lui cea mare cine-o poate spune?
De ții mintea-n ceruri, de ești smerit
și blând,
Te va duce Domnul în Muntele Său Sfânt.
(Pr. Cristian Alexandru)



.jpg)