Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Taina prezenţei
Se spune într-o apoftegmă că la chilia unui părinte cu o viaţă îmbunătăţită vine un ucenic mai cârtitor, neofit în cele duhovniceşti, care, văzându-l pe avvă tăcut, şezând pe un scaun, cu capul plecat şi ochii abia deschişi, îl întreabă: "Tot singur, părinte?" Avva îşi ridică privirea, îl fixează atent pe ucenic şi îi răspunde: "Sunt singur acum că ai venit tu, dar nu eram până să soseşti." Necăzute în falsitate, conduse după rigori şi valori ce par stranii omului de astăzi, vieţile celor mai buni dintre noi, a sfinţilor, sunt reperele de normalitate pentru o lume alunecoasă, uşurelnică şi superficială. Profund, concentrat, terapeutic, răspunsul avvei reprezintă o critică peste veacuri la o maladie cu carieră: prezenţa neconsistentă a omului de astăzi în vecinătatea semenului, absenţa acestuia în deplină prezenţă fizică sau, conform unei afirmaţii pertinente, "absenţa omului chiar din sine însuşi".
Sunt câteva întrebări pe marginea cărora oricine ar trebui să-şi asume timpul, migala, efortul şi onestitatea răspunsului: Ce înseamnă să fii prezent astăzi? Care sunt criteriile în funcţie de care apreciem consistenţa unei prezenţe? Cum ne putem (re)alfabetiza în taina prezenţei. Esenţialul actului de prezenţă înseamnă să fii într-un acolo în manieră implicată, conştientă, integrată, dinamică şi atentă. Prezenţa cuiva e o realitate dedicată, îndreptată către tine, lucrătoare, intensă şi simţită. Ea nu este o poziţionare fizică gălăgioasă, opulentă. Prezenţa asigură posibilitatea comunicării, faptul comuniunii, înţelegerea şi întâlnirea. Ea este fundalul din care cresc evenimentele comuniunii. Remarca un mitropolit al diasporei ruse că cea mai serioasă prezenţă, înţelegere şi comunicare este în cea mai deplină tăcere: "Ne înşelăm atunci când gândim că unii cu alţii comunicăm prin vorbire. Dacă între noi nu există profunzimea tăcerii, cuvintele noastre nu exprimă nimic. Înţelegerea are loc anume la nivelul în care doi oameni se întâlnesc într-o tăcere profundă, dincolo de orice expresie verbal." Cea mai intensă prezenţă şi mai integrală este cea a lui Dumnezeu, spune părintele Dumitru Stăniloae. În dialog şi relaţie cu omul, Dumnezeu este prezent total, deplin, integral şi fiecare om devine partener de dialog cu valoare inestimabilă. Această integralitate dumnezeiască în dialog face ca orice om să fie preferatul lui Dumnezeu. Omul, remarcă acelaşi teolog, e prezent fragmentar în dialoguri simultane. El se împarte între partenerii de dialog. Orice prezenţă apelează o altă prezenţă. E o prezenţă refuzată, respinsă, aceea care răspunde cu indiferenţă, nepăsare, sterilitate în gesturi. Cât de integrali, dedicaţi, fideli şi implicaţi mai putem fi faţă de prezenţa celuilalt când apelul unui telefon ne scoate din prezenţă, când artificii tehnologice din cele mai variate ne asigură porţia de stoicism la taina prezenţei aproapelui? Contemporaneitatea nu înseamnă neapărat prezenţă. A fi prezent pentru cineva înseamnă a fi lucrător. Prezenţa este posibilă între actanţi din veacuri diferite. O prezenţă activă în viaţa noastră este sfântul. Activ, lucrător, el poate fi perceput mai consistent ca prezenţă decât actul diluat de a fi al unui contemporan. Prezenţa cuiva în viaţa noastră nu încetează prin moarte. Într-un interviu televizat, actriţa Oana Pellea relata tocmai despre acest sentiment al prezenţei neafectat de moarte. Gravitatea prezenţei celor ce nu mai sunt printre noi a mărturisit-o astfel: "Am avut sentimentul că, în timp ce plecam de la mormânt, dacă m-aş fi întors să mă uit înapoi i-aş fi văzut pe toţi cei dragi ai mei." Acelaşi sentiment al prezenţei calitative dincolo de mormânt o menţionează şi mitropolitul Antonie de Suroj aducând în discuţie experienţa morţii tatălui: "El a murit în aceeaşi noapte. Mi-aduc aminte că, întorcându-mă de la spitalul unde lucram, spunându-mi-se că a murit, m-am dus în camera lui şi am închis uşa în urma mea. Am perceput în acele clipe o tăcere de o calitate şi o profunzime ce nu ţinea de absenţa zgomotului, a sunetului. Era o tăcere plină de substanţă, era o tăcere aşa cum o exprimase scriitorul francez Georges Bernanos - o tăcere care este în ea însăşi o prezenţă."