„Tânguire şi lacrimi este tot timpul de acum“

Te fericesc şi admir curăţenia sufletului tău, fericite Dimitrie, când te văd că mă sileşti şi-mi ceri cu multă stăruinţă să-ţi vorbesc despre căinţă. Şi pe bună dreptate te fericesc, căci nu-i cu putinţă să ajungă cineva să dorească să i se vorbească despre căinţă dacă n-a fost el mai întâi bine curăţit de păcate, dacă n-a ajuns mai presus de tot ce-i trecător. Lucrul acesta este uşor de văzut la cei care sunt stăpâniţi de dorinţa de a se căi, chiar pentru puţină vreme. Vei vedea că se petrece dintr-odată în sufletul lor o schimbare atât de mare, încât sufletul li se mută îndată de pe pământ la cer. Căci, dezlegându-şi sufletul de grijile lumeşti, ca din nişte lanţuri grele, îl lasă slobod să zboare spre cer, locul său propriu şi înrudit cu el. De obicei, această schimbare sufletească se întâmplă de puţine ori în viaţa celor mai mulţi oameni. Pe tine, însă, scump prieten, te ştiu stăpânit necontenit de focul căinţei. Martore-mi sunt nopţile tale nedormite, izvoarele tale de lacrimi, dragostea ta de pustie sălăşluită necontenit în sufletul tău şi mereu în floare. La ce deci ţi-ar mai folosi cuvintele mele? Ce câştig ai mai avea de pe urma lor? Faptul că ai ajuns vârful virtuţii şi că totuşi te socoteşti amestecat cu cei care merg abia la poalele ei, că îţi numeşti de piatră sufletul tău întraripat, că-mi apuci necontenit mâna şi, sărutându-mi-o, îmi spui cu lacrimi în ochi: „Zdrobeşte-mi inima mea cea învârtoşată!“, nu sunt, oare, toate acestea atâtea, dovezi ale marii tale credinţe, ale puternicei şi înflăcăratei tale iubiri de Dumnezeu? Dacă, însă, m-ai atras să-ţi vorbesc despre căinţă cu gândul de a deştepta sufletul meu adormit, mă plec în faţa înţelepciunii tale, în faţa marii tale purtări de grijă ce o ai pentru mine. Dar, dacă într-adevăr ai în vedere propriul tău suflet şi socoteşti că ai nevoie de cineva care să te ridice, nu ştiu în ce chip m-ai putea convinge că nu altul, ci eu aş fi acela care aş putea să-ţi dau o mână de ajutor.

Totuşi, chiar în acest caz, voi da ascultare glasului tău. Mă voi lăsa înduplecat şi de multele tale cuvinte, şi de îndrăznirea ce-o ai înaintea lui Dumnezeu, şi de râvna cu care mă rogi, şi, în sfârşit, şi de dragostea ce ne leagă.

Pentru ascultarea ce-ţi fac, te rog, răsplăteşte-mă cu rugăciunile tale către Dumnezeu ca pe viitor să-mi îndrept viaţa, iar acum să pot grăi cuvinte ziditoare de suflet şi destul de convingătoare spre a ridica sufletele căzute şi a le înzdrăveni şi întări pe cele slăbite.

De unde deci, de unde voi începe cuvântul? Ce temelie voi pune cuvintelor mele?

Negreşit, nu altă temelie decât cuvintele lui Hristos, prin care nefericeşte pe cei ce râd şi aşază în rândul fericiţilor pe cei ce plâng, spunând astfel: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia“ şi: „Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că vă veţi tângui şi veţi plânge“.

Şi, pe foarte bună dreptate. Tânguire cu adevărat, tânguire şi lacrimi este tot timpul de acum. Cumplită suferinţă a cuprins întreaga omenire. Cumplite păcate stăpânesc pe toţi oamenii. Dacă ar vrea cineva să le cerceteze cu de-amănuntul - dacă într-adevăr ar fi cu putinţă să le cerceteze cu de-amănuntul -, nu va înceta să plângă şi să se tânguiască. Toate s-au întors cu susul în jos, toate s-au amestecat, nicăieri nu-i urmă de virtute. Şi ce-i mai groaznic e că nici noi nu ne mai dăm seama de păcatele ce ne stăpânesc şi nici nu ne ducem la alţii ca să le arătăm, ne asemănăm cu un om pe dinafară plin de sănătate, dar mistuit pe dinăuntru de o puternică boală. Din pricina nesimţirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun şi săvârşesc fără frică fapte pline de primejdie şi de ruşine, nu le este ruşine deloc de faptele şi cuvintele lor, ba, dimpotrivă, se mai şi laudă cu ele. Se cred mai sănătoşi decât cei cu adevărat sănătoşi. Aşa suntem şi noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că suntem bolnavi. Când trupul ne este chinuit de o boală mică de tot, chemăm îndată doctori, cheltuim bani, luăm doctorii amare, suportăm operaţii şi nu ne oprim să facem tot ce putem până nu izgonim boala din trupul nostru. Când însă sufletul nostru ne este pişcat în fiecare zi de păcat, când ne este sfâşiat de patimile trupului, când ne este ars, când ne este aruncat în prăpastie şi este pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvânt.

Care este pricina? Pricina e aceea că boala ne-a cuprins pe toţi. După cum atunci când suntem bolnavi trupeşte şi nu este nimeni care să ştie să ne vindece, nu este nici o oprelişte ca boala să ne doboare pe toţi, căci nu este nimeni care să-i stăvilească furia, tot astfel e şi cu boala sufletelor noastre. Pentru că nu este nimeni deplin sănătos în credinţă, pentru că suntem cu toţii bolnavi, unii mai greu, alţii mai puţin greu, de aceea nu este nimeni în stare să vină în ajutorul nostru, al bolnavilor. Dacă ar veni la noi un om din altă parte, un om care ar cunoaşte bine şi poruncile lui Hristos, dar şi viaţa noastră amestecată, nu ştiu dacă nu-şi va închipui că nu există alţi duşmani mai mari ai lui Hristos decât noi. Într-adevăr, aşa ne ducem viaţa, ca şi cum ne-am da toată silinţa să mergem împotriva poruncilor lui Hristos. (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă. Despre necazuri şi biruirea tristeţii)