Te-ai învechit din pricina păcatului? Înnoieşte-te prin pocăinţă!

Pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii.

Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă în rai, pocăinţa îl biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne face să cădem.

De aceea vă vorbesc mereu de pocăinţă! Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te! Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc; când părţi din ele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem în loc materiale noi; şi niciodată nu încetăm a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Înnoieşte-te prin pocăinţă!

- Dar pot să mă mântuiesc dacă mă pocăiesc?

- Da, poţi!

- Am trăit toată viaţa în păcate! Dacă mă pocăiesc, mă mântuiesc?

- Da!

- De unde ştiu?

- De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!

- Să am, oare, încredere numai în pocăinţa de care îmi vorbeşti? Este, oare, în stare pocăinţa să şteargă atâtea păcate?

- Dacă ar fi numai pocăinţa, atunci, pe bună dreptate, teme-te! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj! Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui nu se poate tălmăci cu cuvântul. Păcatul tău are hotar; leacul însă nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită. Ai curaj! Pocăinţa biruie păcatul! Închipuie-ţi o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia faţă de ocean, aceea e păcatul faţă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta. Oceanul, oricât de mare-ar fi, tot are margini. Bunătatea lui Dumnezeu însă e fără de margini.

Nu vă spun acestea ca să vă fac trândavi, ci ca să vă fac şi mai sârguitori.

Păcatul şi pocăinţa sunt două lucruri diferite. Păcatul este rană, pocăinţa, leac. După cum în trup sunt şi răni, dar există şi doctorii, tot aşa şi în suflet sunt şi păcate, şi pocăinţă. Păcatul aduce ruşine, pocăinţa, îndrăznire. Ascultă-mă, te rog, cu mare luare-aminte, ca nu cumva, amestecând rânduiala, să pierzi folosul. Există deci rană şi doctorie, păcat şi pocăinţă. Păcatul este rana, pocăinţa - doctoria, în rană este puroi, în doctorie, curăţire de puroi; în păcat, puroi, în păcat, ocară, în păcat, batjocură; în pocăinţă, îndrăznire, în pocăinţă, libertate, în pocăinţă, curăţire de păcate. Păcatului îi urmează ruşinea, pocăinţei, îndrăznirea. Eşti atent la cele ce spun? Satana a schimbat rânduiala asta şi a dat păcatului îndrăznire, iar pocăinţei, ruşine.

Este, oare, puroi în doctorie? Este, oare, vindecare în rană? Nu-şi păstrează, oare, rana rânduiala ei, iar doctoria, rânduiala ei? Se poate schimba, oare, rana în doctorie şi doctoria în rană? Nicidecum! Să venim acum la sufletul păcătoşilor. Păcatul are ruşine, păcatul are ocară şi moştenire - necinstea; pocăinţa are îndrăznire, pocăinţa are post, pocăinţa are dreptate.

„Spune tu, mai întâi, fărădelegile tale, ca să te îndreptezi“ (Isaia 43, 26) Şi: „Dreptul este singur pârâşul lui de la cel dintâi cuvânt“ (Pilde 18, 17). Satana, ştiind că păcatul e însoţit de ruşine, care e în stare să îndepărteze pe păcătos de păcat, iar pocăinţa este însoţită de îndrăznire, care e în stare să atragă pe cel care se pocăieşte, a schimbat rânduiala şi a dat pocăinţei ruşinea, iar păcatului, îndrăznirea. (Texte selectate din Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur)