Televiziunea şi noii „zei“

Cu doar câteva zile în urmă s-a consumat la Los Angeles, în Statele Unite, cel mai mediatizat eveniment din ultimii ani: funeraliile artistului pop Michael Jackson. Eveniment de dimensiuni planetare, comparabil cu funeraliile lui Elvis Presley, ale prinţesei Diana sau ale papei Ioan Paul al II-lea, acesta a confirmat încă o dată, dacă mai era cazul, influenţa covârşitoare a televiziunii şi a internetului în viaţa omului recent. Organizatorii acestui eveniment estimaseră prezenţa la momentul comemorativ, găzduit de Staples Center, a circa un milion de fani, iar în întreaga lume, prin intermediul transmisiunilor directe, aproximativ un miliard de telespectatori. În fapt, la eveniment au participat, în jurul cunoscutei arene, circa două mii de fani. Momentul comemorativ a constat, se pare, într-un spectacol în toată regula, cu inserţii de alocuţiuni ale unor apropiaţi ai defunctului artist. Marile absenţe de la eveniment: Diana Ross şi Elisabeth Taylor, cea din urmă exprimându-şi refuzul de a participa la o asemenea comemorare. Considerat regele muzicii pop, cel pentru care s-a inventat cuvântul megastar, Michael Jackson a fost incontestabil unul dintre marile talente ale muzicii secolului al XX-lea, însă în viaţa lui privată, un personaj controversat. Având datorii de circa jumătate de miliard de dolari şi în declin în privinţa vânzărilor de discuri, acesta intrase în ultimii ani într-un con de umbră. Absent de pe marile scene, plănuia o revenire spectaculoasă, odată cu susţinerea a cincizeci de concerte la Londra. Departe de mine a contesta valoarea lui artistică. Sunt convins că a fost un om cu bune intenţii. Se putea vedea asta pe faţa lui, deşi era greu să îţi mai dai seama care era aceea.

Nu decesul renumitului cântăreţ mi-a atras atenţia. E în firea lucrurilor ca, la un moment dat, fiecare dintre noi să moară, cel puţin biologic. Nici măcar controversele provocate de această moarte, anticipată de unii, bulversantă pentru alţii, ci mediatizarea excesivă, dincolo de rezonabil, care a generat o isterie planetară. Ceea ce a frapat, în primul rând, aruncând totul în hilar, a fost aducerea sicriului cu defunctul Michael Jackson la spectacolul organizat în memoria sa. Este, cred, singura dată când constat că o înmormântare se transformă în show. Şi pe la noi am mai văzut spectacol amar la înmormântare, dovadă a simţului grobian al unora, dar parcă nu chiar show. Diferenţa e că un spectacol poate fi improvizat ad-hoc, poate fi expresia unei dezlănţuiri imprevizibile, în vreme ce un show se construieşte, se programează, la minut, la secundă. Şi de această dată, nemiloasa televiziune, din dorinţa de a face rating, a intrat până şi în cele mai intime, tainice şi solemne momente din viaţa unui om, propria sa moarte, pentru a o exhiba, pentru a-i anula orice dimensiune serioasă, pură, sacră. Această deturnare violentă mi se pare a fi ultimul exemplu al faptului că televiziunea, dincolo de valenţele ei informative şi de divertisment, articulează voit profilul unei noi antropologii.

Ancestral, oamenii au avut nevoie de modele, de repere, pe care le-au căutat, solemn, în ceruri. Necesitatea de a se raporta la o instanţă superioară propriei individualităţi se observă în nevoia afectivă, nemediată raţional, de a avea modele. Zeii au populat dintotdeauna imaginarul oamenilor. În prezent, însă, televiziunea, ca o nouă preoteasă a lumii, îşi arogă puterea demiurgică de a crea noi zei, pe care îi găseşte în lumea showbizului, probabil cea mai dispusă la a oferi personaje capabile de a mima necritic o asemenea poziţie. Las la o parte faptul, deloc lipsit de importanţă, că aceste noi simboluri ale valorii, provoacă de multe ori, prin apariţiile lor, decadente delire colective. Televiziunea speculează, cultivă şi amplifică până la paroxism această nevoie legitimă de reper, pe care, însă, o inversează, caricaturizând-o, transformând-o în ceva grotesc, penibil. Este acest fenomen o nouă formă de religiozitate fără religie, fără Dumnezeu, fără norme morale? Megastarul întruchipează noul tip de model, încărcat cu toate semnificaţiile simbolice: cel mai bun tată, cel mai talentat cântăreţ, cel mai grozav filantrop, cel mai ardent pacifist, independent de gradul de umanitate pe care l-a atins. Nu mai contează propriile infirmităţi sufleteşti sau apucăturile pe care le manifestă. Noul model uman se pare că nu include efortul curăţirii pe dinlăuntru. E mai comod aşa. Nu ne mai trebuie Dumnezeu, e prea complicat cu El, mai la îndemână sunt oamenii care fără nici un efort moral, ba din contra, doar cu o anumită competenţă profesională, pot deveni modele, sfinţi, zei, creându-ne falsa senzaţie că se poate deveni om deplin, în sensul creştin al cuvântului, doar muncind, în cel mai bun caz, până la performanţă. Numai că performanţa în muncă nu produce sine qua non performanţă şi în plan moral, unde poţi fi restant. Poate fi aceasta o nouă re-spiritualizare a lumii?