Tentația de a face experimente (i)morale

Suntem înclinați să facem experimente (i)mo­rale. De multe ori facem aceleași greșeli ca moșii și strămoșii noștri. Nu putem sau nu vrem să îi credem pe alții care ne spun despre bine și rău, ca unii ce au avut experiența lor. Părinții vor ca să nu mai repete și copiii lor greșelile pe care ei le-au făcut. De aceea, caută să îi îndrume, să îi sfătuiască. Copiii îi consideră demodați și nu îi ascultă. Problema nu se reduce însă la faptul neascultării. Este ceva în fiecare dintre noi care cere să simtă și să cunoască prin experiență personală, nu doar prin experiența altora. De aceea, suntem atât de însetați să vedem, să auzim, să simțim, să pipăim, să gustăm tot ce curge din căușul preaplin al vieții. De obicei, păcatul este experiența cea mai seducătoare.

Numeroși tineri trăiesc împreună înainte de cununie, în ideea că trebuie să vadă, să „încerce” dacă se potrivesc (fizic). Alții se spurcă spre bătrânețe, după ce o viață întreagă poate că au trăit în cumințenie, cu teama de a nu părăsi această lume fără a cunoaște plăcerile simțurilor, și cu îndoiala că poate nu este nimic dincolo de moarte, și măcar cu atât să rămână. Îi amăgește vrăjmașul cu gândul că sunt bătrâni, și este rușinos să se mai cunune acum, dar, în același timp, nu le este rușine deloc să trăiască în păcate.

Înșelăciunea Satanei este uri­așă. Sigur că un bărbat „se po­trivește” cu o femeie pentru a fi împreună și a zămisli prunci. Lăsăm deoparte cazurile patologice, pentru că excepțiile nu schimbă regula. Și desigur că mai bine să mori singur decât să te întinezi la bătrânețe, în relații rușinoase. Trupul cere ale firii lui, dar și sufletul din noi plânge după cerul din care a căzut.

Atunci când nu cunoaște pe Dumnezeu din experiență duhovnicească, prin rugăciune și trăire, omul caută să facă tot felul de experimente (dubioase) cu el însuși și cu semenii săi. Spre exemplu, omul din „subterana” lui Dostoievski mărturisea că se îndrăgostea din plictiseală: „O dată mi-a venit chef să mă amorezez cu de-a sila; ba chiar de două ori. Am suferit, domnilor, vă rog să mă cre­deți. În adâncul sufletului nu puteam crede că sufăr, îmi venea să râd de mine însumi; totuși sufeream (…) („Omul din subterană”, trad. De V. EM. Galan și Igor Blok, Editura Orfeu, București, 1993, p. 22). Situația denotă un efort interior de laborant cu propria sensibilitate, spre a forța o anumită reacție sentimentală. Motivația? - o stare de monotonie afectivă, de lipsă de idealuri și scopuri superioare, din care sufletul vrea să evadeze. „Plictiseală” o denumește omul din „subterană”. Poetul și gânditorul portughez Fernando Pessoa observa unele aspecte interesante despre plictiseală, care „nu e o boală provenită din dezgustul de a nu avea nimic de făcut, ci este boala mult mai gravă de a simți că nu merită să faci nimic” (Cartea neliniștii, ed. a doua, Editura Humanitas, București, 2012, fr. 445, p. 464). Într-adevăr, măcinat de duhul urâtului și al necredinței, omului îi este egal că face binele sau răul, iar câteodată se distrează bătându-și joc de sine însuși, ori chiar de alții. Scriitorul portughez mărturisea că el însuși se deda unui astfel de joc cu emoțiile sale: „Niciodată nu-mi las sentimentele să știe ce anume le voi impune eu să simtă… Mă joc cu senzațiile mele cum se joacă o prințesă, moartă de plictiseală, cu masivele ei pisici, agile și crude…” (Op. cit., fr. 370, p. 391).

Întâlnim însă și inimi dornice să trăiască binele de dragul frumosului sau ca experiență artistică (estetică), dar tot dintr-o pornire copilărească de a lua totul în joacă. Filosoful danez Søren Kierkegaard a recunoscut deschis cum s-a jucat el însuși de-a faptele bune, pentru plăcerea de a studia comportamentul pe care îl pot avea unii oamenii când îi ajuți să își îndeplinească o dorință. Astfel, ieșind odată la plimbare, i-au atras atenția două femei sărmane care purtau o discuție. În timp ce își deplângeau soarta care le dusese acum la un azil, una dintre ele i-a oferit celeilalte o priză de tabac, spunându-i ce mult şi-ar dori să mai aibă cinci taleri, ca să își mai cumpere tutun. Eroul nostru evocă urmarea: „Te-ai apropiat cu o politeţe aproape smerită, aşa cum se cuvine unui spirit care îi slujeşte pe alţii; i-ai dat cei cinci taleri şi ai dispărut. Te bucurai gândindu-te ce impresie va fi făcut asupra ei acest gest” („Valabilitatea estetică a căsătoriei”, în Opere, vol. 2, trad. din daneză, postfaţă şi note de Anca-Stanca Tabarasi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, pp. 18-21).

El îşi descrie fapta bună ca pe un „capriciu”, întrucât motivaţia nu a fost atât iubirea de aproapele, cât curiozitatea de a produce un „experiment”, prin care să înregistreze ce reacţii sufleteşti pot să provoace anumite gesturi morale „şocante”. Femeia sărmană ar fi putut să vadă în acest eveniment un semn al purtării de grijă a lui Dumnezeu, dar să se întoarcă şi cu dispreţ împotriva Providenţei care i-a satisfăcut o dorinţă neînsemnată, dar n-a ajutat-o în rezolvarea nevoilor fundamentale, cum ar fi fost să aibă o casă proprie, ca să nu mai ajungă la azil (Op. cit., p. 21). Este de admirat filosoful pentru destăinuirea curajoasă și puterea morală de a se judeca pe sine însuși.

Nu regăsim însă și în noi, câteodată, înclinația de a face binele ca experiment, să vedem ce iese din asta? Vii la biserică, dai un aca­tist, te spovedești poate, ții post, te împărtășești, în speranța unor izbânzi omenești. Sau ne angajăm să facem unele pelerinaje, în speranța că astfel ne vom împăca cu Dumnezeu și ni se vor îndeplini dorințele, fără să ajungem să ne mai spovedim și să ne îm­părtășim. Această „nouă tehnică a diavolului” o identifica Sfântul Paisie Aghioritul: „Bagă în mințile oamenilor gândul că, dacă fac o oarecare făgăduință și o împlinesc, dacă mai merg și la vreun loc de închinare, sunt în regulă duhov­nicește. Și vezi pe mulți mergând cu lumânări și alte obiecte făgăduite la mănăstiri, la locuri de închinare și le atârnă acolo, mai fac și cruci mari, mai plâng puțin și se limitează la acestea. Nu se pocăiesc, nu se spovedesc, nu se îndreaptă, iar aghiuță se bucură” (Cuvinte duhovnicești, vol. 3, Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 265).

Să nu căutăm așadar să facem binele pentru ca să ni se întâmple vreo minune, ispitind pe Dumnezeu. Ci să luptăm duhovnicește cu duhul luării în derâdere, al ușurătății și al plictisului, prin spovedanie, post și pocăință cu lacrimi.