Teolog și profesor academician, slujitor de vocaţie al Bisericii

Institutul Teologic de Grad Universitar din Iaşi a fost înfiinţat în toamna anului 1990, la puţin timp după întronizarea noului Mitropolit al Moldovei, Daniel Ciobotea (1 iulie 1990), fost Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, cu titulatura Lugojeanul.

Era o dorință mai veche să funcționeze în capitala Moldovei o astfel de şcoală de teologie, după ce, vreme îndelungată, Mitropolia Moldovei şi Sucevei (cum s-a numit până în 1990, când i-a fost schimbată titulatura) a avut doar un seminar teologic care pregătea, la nivel mediu, viitorii slujitori ai Bisericii pentru judeţele Iaşi, Neamţ, Suceava, Botoşani, Bacău şi Vaslui.

Astfel, se împlinea o dorinţă firească, o reînnodare, la o distanţă de aproximativ 130 de ani, a tradiţiei unei Facultăţi de Teologie în cadrul Universităţii din Iaşi, unde mai funcţionase pentru câţiva ani, în a doua jumătate a veacului al 19-lea.

La nou-înfiinţatul Institut Teologic de Grad Universitar din Iaşi, devenit apoi Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae”, unii profesori au fost deschizători de drumuri. În primul rând, ctitorul acestei şcoli, Mitropolitul Daniel Ciobotea, care a predat studenților dogmatică şi pastorală, apoi Episcopul-vicar Pimen Suceveanul, pentru scurt timp în calitate de rector al Institutului Teologic, precum şi părintele Dumitru Popescu, care a predat dogmatica ortodoxă la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, fost rector şi mai apoi o perioadă îndelungată decan, cunoscut profesor de teologie şi teolog apreciat pentru numeroasele participări la congrese şi întruniri internaționale. De asemenea, părintele Viorel Ioniţă, profesor la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, şi părintele academician Mircea Păcurariu, care venea de la Sibiu. La efortul acestora de a susține învățământul teologic superior din Iași s-au adăugat mai mulţi viitori profesori, cum au fost părintele Ștefan Buchiu, pe vremea aceea asistent universitar, părintele Nicolae Achimescu, părintele Petre Semen, părintele Dumitru Colotelo şi preoţi sau mireni cărturari, oameni ai locului.

Părintele profesor Dumitru Popescu făcea un efort special venind de la Bucureşti pentru a preda la Iaşi. Era perioada anilor 1991-1993...

Eu îl cunoscusem la București, unde absolvisem primul an de facultate. Îmi amintesc că am bătut odată la uşa biroului său, care era lângă holul central al clădirii, pentru a-i cere îngăduința de a locui la căminul preoţesc, întrucât condiţiile internatului Institutului Teologic erau mai puţin primitoare pentru un monah care avea nevoie şi de liniște. Am beneficiat de îndemnul şi de sprijinul unui coleg mai mare cu un an, ierodiaconul Sebastian Paşcanu, cu care am mers împreună la biroul părintelui Dumitru Popescu. Am găsit înţelegerea necesară, ba chiar ne-a îngăduit să servim masa la cantina facultății împreună cu profesorii. Atunci m-am bucurat de întâlnirea unor personalități ale acelei vremi, cum ar fi părintele profesor Mircea Chialda, care nu mai preda, dar care venea la masa de prânz şi discuta uneori cu noi, monahii, la masa profesorilor seniori.

Mai târziu l-am avut profesor de dogmatică pe părintele Dumitru Popescu, când Preacucernicia Sa a binevoit să vină la Iaşi. Preda cursuri sintetizate, cu unele subiecte predilecte, vorbind cu mare plăcere despre energiile necreate și despre Sfântul Grigorie Palama. Prezenta întotdeauna învăţătura ortodoxă a temelor pe care le preda, precum şi diferenţele interconfesionale. Avea o experienţă bogată, pe care o dobândise în Occident, ştia foarte bine Teologia Romano-Catolică, apreciind anumite teme sau, uneori, criticându-le. Manifesta întotdeauna o critică academică, absolut necesară dialogului interconfesional.

Părintele Dumitru Popescu era preocupat de hristologie, cosmologie şi antropologie, argumentând cu citate de la Sfinţii Părinți şi teologii contemporani, vorbind frecvent despre impor­tanța trăirii duhovnicești. Spunea că rugăciunea, pocăinţa, lacrimile, trezvia, dragostea faţă de Dumnezeu îl pot curăţi pe om de patimi şi îl învrednicesc să vadă lumina necreată încă din timpul vieţii. Mărturisea că avem o teologie profundă, că învățăm foarte multe lucruri, definiţii şi expresii, iar dacă trăirea este pe măsura cunoştinţelor, atunci apropierea noastră de Dumnezeu va fi vizibilă. Vorbea despre trăire şi posibilitatea de a vedea din timpul vieţii lumina cea necreată. Oferea de fiecare dată învăţăceilor din vremea aceea modelul unui magistru bine pregătit, care vorbea cu eleganţă şi era în același timp binevoitor.

Părintele Dumitru Popescu rămâne pentru toți cei care l-au cunoscut un reper de erudiție. A fost un tezaur de gândire teologică, aducând ca noutate, la începutul anilor ’90, deschiderea absolut necesară către ştiinţă, într-o societate care suferise foarte mult de pe urma ateismului militant. A avut o contribuţie deosebită la deschiderea mediului teologic românesc către dialogul cu oamenii de cultură, cu filosofii, care la acea vreme au dorit să cunoască mesajul teologic şi dimensiunea misionară a Bisericii. A fost prieten cu cărturari de seamă ai vremii: academicianul Virgil Cândea, academicianul Marin Aiftincăi și mulți alții.

Pentru profesorii, studenții și credincioșii care l-au întâlnit, părintele Dumitru Popescu a fost un model de slujire a lui Hristos până în ultima clipă a vieții. La Iaşi am avut bucuria să slujesc, ca arhidiacon, cu părintele profesor la Catedrala Mitropolitană, unde era invitat de Mitropolitul de atunci al Moldovei şi Bucovinei, Daniel.

Ştiu că Patriarhul nostru l-a preţuit în mod deosebit. S-au întâlnit la Geneva şi au petrecut împreună o perioadă la Bossey. De multe ori, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel amintea cum părintele profesor preda studenților veniți la cursuri din toată lumea şi că în casa lui se întâlneau adeseori teologi români şi străini care dialogau pe marginea subiectelor importante ale Teologiei. Părintele Dumitru Popescu a fost aşadar un bun teolog, dar şi un bun amfitrion, o gazdă primitoare, care nu oferea lecţii musafirilor, ci dădea dovadă de dragoste, vorbind prin cuvinte şi fapte despre frumuseţea cea netrecătoare a Ortodoxiei.

În vremea când a predat la Iași m-am bucurat să-l însoțesc de câteva ori la Mănăstirea Cetățuia, acolo unde era stareț un fost coleg de-al său din timpul facultății, de la București, la sfârșitul anilor ‘50, şi anume arhimandritul Mitrofan Băl­tuță. Nu doar cu părintele Mitrofan fusese coleg de studii părintele Dumitru Popescu, ci și cu Mitropolitul Nestor Vornicescu, pe atunci călugăr la Mănăstirea Neamț, cu vlădicii Pimen Zainea, Adrian Hrițcu, Epifanie Norocel şi Gherasim Cucoșel, cu arhimandritul Partenie Apetrei, care a fost mulți ani arhidiacon și Mare Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iași, cu protosinghelul Firmilian Olaru, precum şi cu părintele protosinghel Longhin Pop, fost stareț la Mănăstirea Durău și apoi Mare Eclesiarh al Mănăstirii Neamț.

În pelerinajele noastre la Mănăstirea Cetățuia, am observat că părintele profesor Dumitru Popescu se simțea foarte bine în compania monahilor. A și mărturisit că îl leagă o veche prietenie față de aceștia. Era prietenos și cald, așa cum mărturiseau părintele Mitrofan Băltuță și arhimandritul Partenie Apetrei. Își aduceau aminte că, în vremea studenției, părintele Dumitru Popescu era preocupat şi de muzică, precum şi de latura liturgică a teologiei, fiind un bun cântăreț și chiar dirijor de cor.

A iubit comuniunea, pe care o recomanda și învățăceilor, spunând că modelul comuniunii oamenilor se află de fapt în sânul Preasfintei Treimi, de unde trebuie să se inspire toți.

Aceste evocări au fost așezate fugar în pagină, acum la împlinirea a șapte ani de când el s-a mutat la Domnul. Este cinstit după cuviință, pentru că mulți dintre studenții lui și-l amintesc cu chipul luminos, zâmbind, mereu preocupat de lucruri serioase, fără a se risipi în lucruri mici. A călătorit în toată lumea, a avut întâlniri cu mari teologi, dar a vorbit și altora, din alte medii, despre Ortodoxie, fiind un promotor al teologiei ortodoxe românești în întreaga lume. A fost un om deschis dialogului, rămânând întru totul fidel Ortodoxiei, arătând totdeauna că teologia ortodoxă este mărturisitoare, că poate împărtăşi valorile pe care le deţine, că poate oferi pentru omul de astăzi o cheie de interpretare, nu numai a Sfintei Scripturi, ci şi a Sfinţilor Părinţi.

A făcut parte din delegații importante ale Bisericii Ortodoxe Române, care au dus mesaje teologice şi irenice în diferite colțuri ale lumii.

De asemenea, a predat dogmatica ortodoxă la Institutul Ecumenic şi Patristic din Bari, Italia, începând cu anul 1998. A reprezentat Biserica Ortodoxă Română ca director de studii în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene (KEK), cu sediul la Geneva (1980-1988).

Părintele Dumitru Popescu a scris 14 lucrări în volum şi sute de studii şi articole în reviste de specialitate şi publicaţii din ţară şi străinătate.

Ca membru al Academiei Române, a reprezentat Secţia de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a acesteia în ţară şi în străinătate.

A promovat cu multă dăruire hristocentrismul şi triadocentrismul ortodox, unitatea dintre teologie şi spiritualitate şi dialogul dintre teologie, cultură şi ştiinţă. Pe lângă dragostea pentru dogmatică, pe care a urmat-o toată viaţa, părintele academician a demonstrat o adevărată pasiune pentru apologetică sau teologia fundamentală. Aceste amintiri s-au scris ca un smerit semn de cinstire pentru unul dintre profesorii de vocaţie ai Bisericii noastre…