Terapia prin credință

Din pricina pandemiei pe care o traversăm astăzi, aproape tot discursul din spațiul public este monopolizat, pe bună dreptate, de temele medicale. În cadrul acestor discuții, polemicile legate de eficiența uneia sau alteia dintre terapii nu numai că polarizează societatea, dar tinde să con­fiște cu totul mintea oamenilor. Însă nu putem să nu remarcăm caracterul relativ al oricărei terapii medicale, aspect ce reiese chiar din datele furnizate de specialiștii care susțin primatul uneia sau alteia dintre metodele terapeutice. De altfel, aceasta este o caracteristică specifică oricărui lucru omenesc, care nu se cuvine nicidecum a fi absolutizat. Surprinzător este totuşi faptul că, în ciuda conștientizării impasurilor medicale ale momentului, nu a apărut încă necesarul act compensator al terapiei prin credință, așa cum s-a întâmplat în alte perioade istorice. În acest sens nu trebuie neapărat așteptat semnalul unei metamorfozări în masă, al trecerii societății de la simpatiile atee la proclamarea publică a încrederii în dumnezeiasca Pronie, ci personal, oricine conștientizează purtarea de grijă a lui Dumnezeu în fiecare moment al vieții sale, mai cu seamă în cele de criză, este dator să dea mărturie despre puterea de tămăduire și de protecție a credinței.

Există foarte multe exemple de tămăduiri minunate în tradiția Bisericii. Dintre acestea am ales unul, din istoria noastră mai recentă, povestit chiar de trăitorul și văzătorul Proniei cu adevărat iubitoare de oameni. Este vorba de părintele Dimitrie Bejan, care a reușit să supra­viețuiască fără nici o problemă de sănătate după 25 de ani de temniță grea, executați atât în Rusia, cât și în România. Întrebat de arhim. Ioanichie Bălan: „Ce greutăţi aţi mai întâmpinat în perioada de prizonierat?”, părintele Dimitrie dă următorul răspuns: „Nici o greutate! Eu am plutit! N-am strănutat, n-am fost răcit, n-am contractat nici o boală. Am trecut şi prin închisori, şi prin păduchi, prin frig, prin geruri, dar am fost perfect sănătos; cu mintea limpede. Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine. Simţeam degetul lui Dumnezeu pe umărul meu drept. Îl simţeam că mă apăsa. Simţeam ca o greutate foarte dulce, foarte mângâietoare” (Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinței).

Această relatare, de necrezut pentru omul modern, nu este doar o istorioară de folos care merită a fi povestită pentru ineditul ei, ci este, în primul rând, o extraordinară pildă a măsurii în care trebuie trăită credința de oricare dintre noi, astfel încât aceasta să aibă efecte terapeutice în viața noastră.

Actualul context medical aduce cu sine, uneori, printre altele, apusul filosofării pe tema credinței. Așadar, este vremea când simpla declamare sau adeziune la credința creștină nu ne poate aduce dorita tămăduire a sufletului și a trupului, ci numai acea credință prin care ne încredințăm cu desăvârșire Proniei lui Dumnezeu, potrivit pildei sfin­ților, prin care simțim la modul cel mai palpabil protecția lui Dumnezeu în întreaga noastră existență.