Testamentul spiritual și politic al lui Ștefan cel Mare și Sfânt în opera lui Dimitrie Cantemir

Între numeroasele pagini pe care domnitorul și cărturarul Dimitrie Cantemir le-a consacrat istoriei Moldovei, se distinge prin profunzimea ideilor și prin forța expresiei literare textul cunoscut sub numele de Cuvântul lui Ștefan cel Mare către fiul său și către boieri (Sermo Stephani Magni Principis Moldaviae ad filium suum et Magnates). Discursul nu reprezintă o operă independentă a lui Dimitrie Cantemir, ci un fragment păstrat în corpusul scrierilor sale latine, publicat separat la Iași în anul 1833. Caracterul său literar indică faptul că a fost redactat în perioada de maturitate a autorului, probabil între anii 1716 și 1723, când Cantemir își elabora marile scrieri istorice și politice. Textul la care vom face referire reprezintă una dintre cele mai valoroase sinteze ale gândirii politice românești de la începutul epocii moderne.

Deși cercetarea istorică actuală consideră că nu avem de-a face cu un document autentic provenit din cancelaria binecredinciosului voievod, ci cu o reconstrucție literară realizată de Dimitrie Cantemir pe baza tradițiilor cronicarilor moldoveni și a propriei interpretări istorice, valoarea textului rămâne deosebită. El nu urmărește doar reproducerea unor cuvinte rostite de domnitor în ultimele clipe ale vieții, ci surprinde spiritul epocii și idealurile care au călăuzit existența sfântului și marelui domn al Moldovei.

Autorul scrierii ni-l înfățișează pe Sfântul Ștefan în anul 1504, după aproape o jumătate de secol de domnie, înconjurat de fiul său Bogdan și de boierii țării. Este momentul solemn al despărțirii de lumea aceasta. Voievodul, care purtase zeci de războaie, obținând nenumărate biruințe împotriva turcilor, tătarilor, ungurilor sau polonilor, privește acum cu luciditate spre propria moarte. Nimic nu apare mai impresionant decât tonul de smerenie ce străbate întreaga cuvântare. Toată gloria trecutului, toate victoriile și realizările politice sunt privite ca o umbră trecătoare.

Într-o viziune profund creștină, măritul Ștefan mărturisește că omul, din clipa nașterii, pornește pe drumul spre mormânt, căci în fața morții coroanele, biruințele ori puterea lumească își pierd strălucirea. O asemenea perspectivă amintește de reflecțiile Sfinților Părinți asupra caracterului vremelnic al existenței pământești și a necesității pregătirii pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Nu întâmplător, Dimitrie Cantemir așază la începutul discursului o meditație asupra morții: adevărata măreție a lui Ștefan nu rezidă numai în calitatea de comandant militar, ci și în con­știința profund creștină a răspunderii sale îna­intea lui Dumnezeu.

Odată cu această dimensiune spirituală, textul se constituie într-un adevărat testament politic. Voievodul proslăvit privește cu îngrijorare situația internațională, observând expansiunea necontenită a Imperiului Otoman. Sultanul apare descris ca un „leu care răc­nește”, o metaforă de sorginte biblică (I Petru 5, 8), însetat de cuceriri și de supunerea popoarelor creștine. Cantemir realizează aici una dintre cele mai realiste analize geopolitice ale vremii sale: Crimeea fusese supusă, statele balcanice căzuseră sub dominația otomană, iar Europa Centrală se afla deja sub amenin­țarea permanentă a Porții Otomane.

Sfântul Ștefan Voievod constată cu realism și cu multă îngrijorare izolarea Moldovei, deoarece Polonia dă dovadă de nestatornicie în alianțe, Ungaria a intrat în declin, iar puterile occidentale se preocupă de propriile interese. În asemenea împrejurări, Domnul Moldovei nu se lasă condus de entuziasm sau de iluzii, ci de înțelepciunea experienței, înțelegând că datoria unui conducător nu este de a sacrifica poporul pentru gloria personală, ci de a salva țara și credința. Tocmai de aceea, pasajul central al discursului conține recomandarea de a negocia cu Imperiul Otoman condiții favorabile păstrării identității Moldovei. Imaginea corăbierului înțelept care nu își întinde pânzele împotriva furtunii exprimă magistral filosofia politică a lui Cantemir. Nu este vorba despre lașitate, ci de realism; nu este vorba despre renunțare, ci de conservarea valorilor esențiale atunci când împrejurările istorice nu permit altă soluție.

Ideea trebuie înțeleasă în contextul istoriei medievale românești. Principatele Române au reușit să supraviețuiască timp de secole în vecinătatea unui imperiu aflat în plină expansiune. Tributul plătit Porții nu a însemnat dispariția statalității românești, deoarece Biserica noastră strămoșească și-a continuat existența, instituțiile țării au fost păstrate, iar cultura a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. În viziunea lui Cantemir, aceasta a fost dovada unei înțelepciuni politice care a făcut posibilă supraviețuirea neamului. Și totuși discursul nu justifică orice compromis: există o limită peste care nu se poate trece. Dacă puterea otomană ar fi încercat să desființeze credința creștină sau să distrugă libertatea țării, atunci, spune Ștefan, ar fi fost mai bună moartea cu sabia în mână decât abandonarea religiei și a patriei. Pasajul reprezintă nucleul moral al întregii cuvântări. Politica poate admite concesii, diplomația poate accepta compromisuri, însă credința și identitatea spirituală nu se negociază. În această privință, Dimitrie Cantemir surprinde admirabil conștiința istorică a românilor. Poporul român nu și-a definit existența doar prin instituții politice ori granițe, ci, mai ales, prin apartenența la credința ortodoxă. Pentru generațiile medievale, apărarea țării și a credinței erau realități inseparabile.

Finalul discursului capătă accente aproape profetice: binecredinciosul Ștefan își îndeamnă urmașii să nu deznădăjduiască, ci să-și pună toată încrederea în Dumnezeu. El vorbește despre posibilitatea ridicării unui izbăvitor care să redea cândva libertatea urmașilor săi, restaurând demnitatea de odinioară a țării. În cuvintele sale răsună credința neclintită că istoria nu o conduce exclusiv forța armelor, ci și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Această perspectivă explică actualitatea textului. Pe lângă valoarea sa literară și istorică, discursul atribuit lui Ștefan cel Mare și Sfânt reprezintă o lecție despre responsabilitate, discernământ și credință. El arată că adevăratul conducător nu este cel care caută gloria personală, ci acela care știe să îmbine curajul cu prudența, fermitatea cu realismul, dragostea de patrie cu nădejdea în Dumnezeu.

Privit în ansamblu, Cuvântul lui Ștefan cel Mare către fiul său și către boieri poate fi considerat nu doar testamentul simbolic al marelui voievod, ci și testamentul spiritual al lui Dimitrie Cantemir însuși. În această pagină memorabilă se întâlnesc istoria cu literatura, patriotismul cu credința, experiența politică și reflecția creștină asupra destinului omului și al popoarelor. De aceea, după mai bine de trei secole, cuvintele puse de Cantemir pe seama Sfântului Voievod Ștefan continuă să impresioneze prin profunzimea lor, oferind gene­rațiilor de astăzi o autentică lecție de înțe­lep­ciune istorică, de fidelitate față de Dumnezeu și față de vocația creștin-ortodoxă a neamului. Pe lângă analiza politică și realismul diplomatic ce străbat întreaga cuvântare, textul exprimă credința că supraviețuirea unui popor nu depinde în ultimă instanță de puterea sa militară, ci de statornicia în adevăr, de păstrarea credinței, de încrederea neclintită în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aceasta este moștenirea spirituală pe care Cantemir o vede întrupată în persoana lui Ștefan cel Mare: convingerea că țara se poate apăra cu sabia, însă numai credința o păstrează vie peste veacuri.