Timpul ca Euharistie

Omul contemporan trăieşte o lipsă acută de timp, iar viaţa sa se risipeşte într-o mulţime de activităţi nesemnificative şi de patimi, devenind o anticameră a morţii spirituale. El confundă alergarea cotidiană cu viaţa însăşi, nemaiavând răgazul rugăciunii, al conştientizării că timpul vieţii sale este un dar al lui Dumnezeu. El uită că timpul este purtătorul tainic al propriei nemuriri şi nu poate "gusta" adevărul potrivit căruia istoria este o extensie temporală a iubirii lui Dumnezeu prin creaţie, providenţă, răscumpărare şi îndumnezeire.

Timpul este în esenţă o sărbătoare. De aceea, viaţa omului trebuie să devină o prăznuire permanentă a unirii dintre Dumnezeu şi om, o lucrare a Lui în timpul nostru. Primele cuvinte pe care le rosteşte diaconul atunci când cere binecuvântarea pentru Sfânta Liturghie sunt: "Vreme este ca Domnul să lucreze", arătând prin aceasta că Liturghia este o lucrare a lui Dumnezeu în oameni şi o lucrare a oamenilor în Dumnezeu. Liturghia "izvorăşte din inima lui Dumnezeu şi îndumnezeieşte inimile oamenilor". Este vremea ca Dumnezeu să se roage pentru şi întru noi, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: "Căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite" (Romani 8, 26). Iar Sfântul Grigorie Sinaitul ne învaţă că "rugăciunea este Dumnezeu care lucrează toate în toţi, deoarece una singură este lucrarea: a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh care lucrează toate în Hristos Iisus" (Filocalia 7, p. 133).

"Acum" este timpul lui Dumnezeu

În toate binecuvântările Bisericii, timpul este exprimat prin formula finală: "acum şi pururea şi în vecii vecilor". În această formulă "acum" înseamnă prezentul, conştiinţa prezenţei noastre în timp şi spaţiu. Referindu-se la valoarea lui "acum", Sfântul Isaac Sirul zice: "cel ce alunecă a doua oară în nădejdea că se va pocăi, se poartă cu Dumnezeu cu viclenie. Acestuia îi vine moartea pe neştiute şi nu apucă timpul în care îşi pune nădejdea să împlinească faptele virtuţii"; şi iarăşi: "trebuie să cunoaştem în tot ceasul că în cele 24 de ore ale nopţii şi ale zilei avem nevoie de pocăinţă". Părintele Dumitru Stăniloae tâlcuieşte aceste cuvinte astfel: "fiecare clipă trebuie luată în serios ca şi când ar putea fi ultima. Nu trebuie să păcătuim cu voia în nădejdea că voi avea timp în viitor pentru pocăinţă. Nu noi dispunem de timpul viitor, ci Dumnezeu. De aceea nu trebuie să căutăm să dispunem de timpul de faţă lucrând împotriva lui Dumnezeu, în nădejdea că ne va da alte clipe în care vom lucra pentru El, şi Îl vom îmbuna. Dacă ne-a dat clipa de faţă înseamnă că ne-a dat condiţia pentru a ne declara pentru sau contra Lui. (...) Importanţa clipei de faţă e legată mai ales de faptul că e singura clipă dată nouă în mod sigur de Dumnezeu. Deci în fiecare clipă prezentă trebuie să facem binele, pentru că fiecare e singura clipă pe care o mai avem în mod sigur ca dar al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne dă un şir îndelungat de clipe,

ni-l dă în felul acesta: adică, precum un şir de clipe din care fiecare pare ultima sau poate să fie ultima". Fiecare clipă constituie un prilej de a ne apropia de Dumnezeu, de a creşte în asemănarea cu El.

"Acum"-ul timpului nostru este caracterizat prin neputinţă şi ispită, dar prin Sfânta Liturghie se converteşte în realitate euharistică ce exprimă şi dăruieşte veşnicia de iubire a lui Dumnezeu. Clipa prezentă devine prin rugăciune o parte în care se reflectă întreaga istorie a omenirii.

"Pururea" exprimă timpul nemişcat şi stabil al vieţii veşnice, starea în care petrec îngerii şi starea sufletului după moarte. "Vecii vecilor" sunt veacurile nesfârşite şi dumnezeieşti ale Domniei lui Hristos, eternitatea împărtăşită după judecata finală. Mesia este Împăratul Cel veşnic: "Împărăţi-va Domnul în veac şi în veacul veacului" (Psalmul 9,36) şi El va inaugura eonul locuirii în Dumnezeu a oamenilor asemenea Lui: "Să se veselească toţi cei ce nădăjduiesc întru Tine; în veac se vor bucura şi le vei fi lor sălaş şi se vor lăuda cu Tine toţi cei ce iubesc numele Tău" (Psalmul 5,11).

Despre prezenţa trecutului în viitor, adică în Împărăţia lui Dumnezeu, ne vorbeşte Ioan Zizioulas în Fiinţa eclesială: "Anamneza trecutului e o anamneză numai în şi prin viitor. (...) Ea nu este comemorarea euharistică a unui eveniment din trecut. Euharistia ca anamneză nu se înrădăcinează în trecut - în Crucea lui Hristos -, ci în viitor, în Înviere şi în Împărăţia ce va veni".

Prin Euharistie intrăm în eternitate

Biserica vede prin anamneză trecutul, prezentul şi viitorul în Sfânta Euharistie. Ea primeşte şi vederea proorocească a învierii de obşte. Iisus Hristos, Cel ce trebuie să vină întru slavă, deja a şi venit în Sfânta Euharistie în taină, pentru a "pătrunde" trupurile omeneşti cu sângele Lui dumnezeiesc. Prin această pătrundere - cuminecare, personalitatea unică a fiecărei persoane este adusă la dimensiunea ei firească de împlinire în lumina lui Dumnezeu. Aşa cum florile nu pot înflori fără soarele care le actualizează puterile înscrise în firea lor, tot astfel şi persoanele umane nu pot deveni ele însele fără lumina veşnică a harului dumnezeiesc primită în libertate prin cuminecare.

În Sfânta Euharistie, viaţa omului, prin Evanghelia purtată la Vohodul Mic, intră în împărăţia lui Dumnezeu şi devine dintr-un "rai în asfinţire" un "răsărit ce nu se mai termină": "Scorburi cu miere milenară/ De dincolo de lumi venind/ Şi niciodată poposind/ Un răsărit ce nu se mai termină./ Lumină lină, lin lumini (...)/ Lumină lină, nuntă leac,/ Tămăduind veac după veac" (Ioan Alexandru, Lumină Lină).

Odată cu transformarea darurilor euharistice, când înţelegem că materia devine lumină, iar peste oameni se revarsă lumina Învierii lui Hristos, trupurile şi sufletele credincioşilor sunt umplute de Duh Sfânt. Este vorba de o procesiune mistică a omului spre lumina fără de hotar a împărăţiei. Mântuitorul Hristos deschide omului, prin Biserică, perspectiva nemuririi care vine din lumina Adevărului veşnic. Iubirea Sfintei Treimi se dăruieşte fiecărui om spre viaţă şi rămâne în el, transformându-l în "Biserică sfinţită" şi "rai cuvântător" (Axionul la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare). Bucuria treimică împărtăşită omului în Biserică îl îndeamnă să vadă adevărul locuirii lui Dumnezeu în el ca Treime: "Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pre noi".