Toamna la Tescani

Trăim o vreme când orice cuvânt scris este gândit şi răzgândit, cugetat îndelung, examinat de specialişti, până este evident că nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. De aceea este un eveniment să găseşti o carte scrisă din inimă, din intuiţie, reflectând gândul tocmai venit, nu necugetat, ci purificat prin grandoarea inspiraţiei de o clipă, cea adevărată şi nepreţuită, fiindcă vine pe neaşteptate. O idee care poate apare oricând şi dispare la fel de repede. De câte ori nu mi-e dor de gândul superb pe care l-am pierdut, l-am uitat, un episod de frumuseţe spirituală care s-a dus şi nu se mai întoarce. De aici şi dificultatea de a pune pe hârtie aceste comori capricioase, gândurile fugare, care ne încântă şi după care suferim pierzându-le.

„Jurnalul de la Tescani“ este o carte valoroasă prin spontaneitatea ei, prin arta de a consemna gândul efemer, de a-l prinde în cuvânt, de a-l păstra, de a nu-l lăsa să fugă iarăşi. Se deschide o portiţă de la sufletul celui care scrie şi care se manifestă ca o chemare adresată ţie, cititorul, să te opreşti o clipă pentru a admira priveliştea de la Tescani. Iarna vine încet de undeva şi aflu, minunându-mă, că strugurii se coc şi de la ceaţă. Mă declar solidar cu regretul de fi ascultat şi eu, neatent, orele de botanică din şcoală, nici mie nu mi-e dat să ştiu cum se numeşte arborele pe care tocmai îl admir. Avem cu toţii circumstanţa atenuantă că în vremea aceia nu ne uitam deloc la copaci, treceam pe sub ei furaţi de alte gânduri, acum fără importanţă, uitate şi ele ca toate celelalte. Aveam ochii prea tineri pentru a-i folosi cu justeţe, pentru a înţelege deja ceea ce este cu adevărat esenţial.

Evidentă, şi de aceea interesantă, comparaţia dintre ciupercile otrăvitoare, colorate, şi cele comestibile, dar formal banale, cenuşii, fără colorit atrăgător:

„Răul e pestriţ, labirintic, laborios. Opusul lui e simplitatea. Binele e lin, e gloria firescului însuşi.“ Avem şansa în această lume, ca un dar suprem al lui Dumnezeu, să învăţăm de la El că binele se poate observa mai atent tocmai prin jocul dintre diferitele contraste. Iubim albul imaculat ca simbol al nevinovăţiei care ne-a fost dat ca ideal. Ce-ar fi albul dacă n-ar fi celelalte culori, mai ţipătoare? Şi dacă una dintre aceste culori poate fi, aparent, mai atrăgătoare, aşa cum sunt ciupercile otrăvitoare, nu avem voie să ne lăsăm amăgiţi de farmecul ei toxic, ci trebuie să ne străduim mai departe, să luptăm cu noi înşine pentru a putea primi moştenirea curăţeniei. Atunci înţelegem că binele, simplu şi firesc, este singura culoare cu adevărat atrăgătoare, simbolul binelui ceresc. Tulburătoare mi se pare observaţia lui Andrei Pleşu că, după Cernobîl, şi ciupercile bune au devenit otrăvitoare. Dar, aş adăuga, otrava nu va fi niciodată aceeaşi, fiind produsul nefiresc apărut dintr-o categorie similară de valori, dar totuşi diferită. Cine ne-a pus să ne declarăm ucenicii vrăjitorului? De ce am căzut în nebunia să credem că suntem ceea ce nu putem fi? Fiecare generaţie trăieşte şi pătimeşte mirajul tragic al senzaţiei că am putea stăpâni ceea ce nu este de stăpânit. Aşa se umple totul pe încet cu otravă, neascultând ceea ce bătrânii ştiu demult. Aşa vrem să stricăm ceea ce am primit ca dar de la Domnul. Şi, totuşi, ce contradicţie! Atunci când fiecare generaţie vrea să-şi încerce puterile, fără a ţine seama de experienţa celor care ştiu deja, ea celebrează actul primordial al vieţii: de a reîncepe mereu, de a încerca iarăşi, de a crede şi a vrea să fie totul mai bine decât a fost. Ce uriaşă porţie de curaj, care regenerează, chiar cu preţul greşelilor repetate, uneori chiar amplificate. Curajul se implică şi este implicat în fiecare din aceste acţiuni esenţiale: „Aspir ofensiv la desăvârşire, ştiind bine că n-o voi dobândi. La fel, trebuie să aspir la cunoaştere, ştiind bine că n-o pot obţine. Vom fi măsuraţi cu măsura aspiraţiei noastre, şi nu cu aceea a realizării ei. Dacă n-ar fi aşa, nimeni dintre noi nu s-ar mântui“. Nu există o contradicţie între imboldul de a încerca, fiecare din nou, şi riscul ca această aspiraţie primordială să se materializeze în catastrofa ucenicului care a vrut să-şi imite maestrul? Nu era sigur că va reuşi, că va fi şi el vrăjitor, şi totuşi a încercat… Există un răspuns la întrebare. Şi ar trebui să repetăm mereu, zi de zi, axioma mântuitoare: „Cunoaşterea nu e legitimă decât dacă ţine cont de Dumnezeu… Nu există cunoaştere valabilă fără Dumnezeu - asta aflăm din Geneză“. Aspiraţia ucenicului de a se apropia de maestrul său se legitimează doar prin Dumnezeu. Atunci ea e duioasă, plină de smerenie, doar aşa ajungem să fim fii iubiţi ai Domnului. Aspiraţia care caută iubirea lui Dumnezeu se purifică şi se concretizează prin sentimentul de iertare. Ajungem să cunoaştem binecuvântata virtute a iertării. „Creştinul adevărat e bine dispus“, afirmă Andrei Pleşu, pentru că buna dispoziţie este starea în care iertarea este veritabilă, neprefăcută, nefalsificată. Şi, ar fi trebuit să o ştim demult, cine iubeşte iertarea şi visează să fie iertător a păşit înspre poarta raiului.

S-a făcut târziu în noaptea de vară. Îmi dau seama că orele au trecut, că am păşit într-un spaţiu din care nu am mai vrut să plec. A termina o carte este un triumf, prea adesea am lăsat cărţile la jumătate, mereu nesigur dacă e vina mea sau a lor. Las o carte citită din mână ca un trofeu cu care mă mândresc. Dar aceasta am redeschis-o şi am revăzut desenele lui Horia Bernea. Într-unul dintre ele silueta unei peniţe seamănă cu aceea a unei biserici. Aparţin unei generaţii care a învăţat să scrie cu peniţa. Aveam mai multe peniţe şi mergem în fiecare zi la şcoală cu sticluţa de cerneală în mână, chiar şi iarna. Şi totuşi nu mi-a trecut niciodată prin minte să văd cât de mult se asemănă peniţa cu turla unei biserici. Nu numai la orele de biologie nu am fost suficient de atent.

Afară a început să plouă. Acum am închis cartea şi înainte de a adormi mă gândesc la acele zile târzii de toamnă, la cele care au fost şi la cele ce vor veni.