Bogatul lui Tolstoi

„De Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mă rușinez”. Ați recunoscut, cred, pasajul. Sunt vorbele rostite de judecătorul nedrept văduvei stăruitoare din Evanghelia după Luca, capitolul 18, versetul 4. Aceste cuvinte se află pe frontispiciul lumii noastre, caracterizând ca într-un nou infern al lui Dante ceea ce urmează dincolo de porți. Da. Am uitat că fiecare trebuie să trăiască și pentru ceilalți. În schimb, am învățat că libertatea înseamnă dezmățul în care totul este permis. Iar tot ceea ce poartă numele de virtuți, de responsabilitate, de legi morale, care alcătuiau odinioară temelia vieții, trebuie îndepărtat și exclus din modul nostru de a trăi.
Lev Tolstoi are o istorioară în care povestește despre un om foarte bogat care avea tot ce-și putea dori cineva: un palat somptuos, slujitori care-i citeau în ochi orice dorință, bogății uriașe. Apropiindu-i-se ziua morții, cel avut dorea să nu piardă comorile strânse, ci să ia cu el măcar o parte din ele. Se gândea cum ar fi posibil să plătească, odată ajuns pe lumea cealaltă, pentru a i se îngădui să aibă cu sine ceea ce îi făcea viața atât de plăcută pe pământ. Atunci i s-a arătat un înger și i-a spus: „Nu știi că în rai nu poți plăti decât cu cele pe care le-ai dăruit pe pământ?” Atunci bogătașul s-a întristat fiindcă nu dăruise nimănui nimic.
În rai se ține seama de ceea ce ai dăruit pe pământ. Acesta este secretul vieții fericite de după moarte: a da ajutorul celor care au nevoie de el aici, înainte de a pleca pe drumul veșniciei. (Adaptare după o pildă din volumul „La bursa adevărului”, Lidia Stăniloae, Trinitas, 2014)