Toți pentru unul sau fiecare pentru sine?

„Toți pentru unul, unul pentru toți” era deviza muschetarilor lui Alexandre Dumas. Tot un francez - fie Ludovic al XV-lea, fie una dintre iubitele sale, Jeanne-Antoinette Poi­sson, marchiza de Pompadour, nu se știe sigur - ar fi spus „După mine, potopul!”, deviză mai larg răspândită în lume sub forma „Fiecare pentru sine!”

Între aceste două extreme ne încadrăm cu toții și se desfășoară întreaga istorie a omenirii. Sfânta Scriptură ne spune, în mai multe rânduri, „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, dar câți dintre noi o facem cu adevărat, necondi­țio­nat? Pentru unii pare să fie tare greu, din cauză că se iubesc pe sine cu asupra de măsură...

Cu puține excepții, omul nu trăiește singur, încât e firesc să ne punem problema ce fel de relații avem cu cei din jur. Lucrurile sunt destul de clare, de simple și de naturale câtă vreme vorbim despre familie și prieteni. Mai bune sau mai rele, mai calde sau mai călduțe, aceste relații sunt bine definite, cel puțin de la vârsta maturității încolo și pentru cei mai mulți dintre oameni, ne place să credem, funcțio­nează sloganul personajelor lui Dumas. Cine nu e solidar și generos măcar la acest nivel, cine nu e gata să-și ajute rudele și prietenii, are o problemă serioasă.

Dar solidaritatea, întrajutorarea, colaborarea, împreună-lucrarea - ca să nu vorbim și de sentimente! - devin ceva mai cețoase la nivel de comunitate. Uitați-vă cum e comunitatea dintr-un bloc. Urbanul a pierdut aproape cu totul spiritul de vecinătate din rural. Oamenii dintr-un sat se cunosc toți cu toți (ceea ce, e drept, nu înseamnă automat că se iubesc toți cu toți...), orășenii nu prea știu nici cum îi cheamă pe vecinii de scară, cu atât mai puțin cum trăiesc, ce muncesc, ce nevoi au. Ne facem doar impresii superficiale - unii ne sunt simpatici, alții antipatici -, dar cu câți dintre ei stăm de vorbă și pe câți i-am invitat măcar o dată în casa noastră?

Mult mai frumos se manifestă lumea dintr-o parohie. Chiar dacă majoritatea enoriașilor se văd doar la slujbe și tot nu prea știu numele celorlalți, puterea credinței le insuflă o atmosferă nu doar spirituală, religioasă, ci și de adevărată comunitate, de prietenie, de frăție chiar, lucru care se probează cu asupra de măsură de fiecare dată când e ceva de făcut împreună.

Putem oare merge cu gândul mai departe? Simt oamenii că fac parte din comunitatea unui cartier, de pildă? Sau a unui oraș? Ori poate a unui județ sau regiuni?

Există cu siguranță ceva care se poate numi patriotism local. El se manifestă în special cu ocazia unor evenimente sportive sau culturale, iar uneori, în primul caz, ia forme puțin exacerbate... Dar conlucrarea? Am descoperit acum câțiva ani o zonă a cartierului Bucureștii Noi în care toate străzile sunt pline de flori - nu doar în curți, ci și pe trotuare -, flori formidabil de frumoase și impecabil de bine întreținute. Este limpede că acolo s-a produs o îm­preu­nă-lucrare, că au existat o in­ten­ție și un plan.

De multe ori, însă, participarea oamenilor la viața comunităților locale se cam rezumă la exercitarea dreptului de vot - dacă nu cumva și acesta este ignorat.

Sentimentul de apartenență reapare totuși la nivel național. Sigur, există indivizi tentați să critice și chiar să batjocorească tot ce e al nostru. Dar marea majoritate a oamenilor chiar țin la națiunea lor.

Mai rămâne de răspuns la întrebarea: Ce fac pentru ea?