Tradiție liturgică în sărbătoarea Întâmpinării Domnului

Biserica a prăznuit ieri sărbătoarea Întâmpinării Domnului, eveniment istoric din Evanghelia copilăriei lui Iisus. Acest episod este consemnat de Sfântul Evanghelist Luca în Evanghelia a treia (Luca 2, 22-40), unde se bucură de o expunere amănunțită. Evanghelistul prezintă momentul când Pruncul Iisus a fost dus de părinții Săi, Dreptul Iosif și Fecioara Maria, în templul din Ierusalim, la patruzeci de zile de la naștere, „când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după legea lui Moise”. Episodul este enigmatic, pentru că ceea ce părea o rânduială specială pentru Născătoarea de Dumnezeu devine un eveniment în care punctul central este Pruncul Iisus, Care este primit solemn de două personaje care reprezintă Vechiul Testament, Dreptul Simeon și Prorocița Ana, bătrâni de zile, care așteptau mântuirea lui Israel. Prezența lor nu este întâmplătoare, ci ei se întâlnesc cu Pruncul Iisus fiind călăuziți tainic de Duhul Sfânt pentru a ajunge la momentul când Domnul este adus de părinții Lui la Ierusalim.

Teologia acestui praznic este legată, ca și la Botezul de la Iordan, de identitatea Pruncului Iisus, care trebuia proclamată către Israel. Cine este El? Are părinți care Îl aduc la templu să împlinească Legea lui Moise, dar în același timp El este mărturisit de Tatăl și de Duhul Sfânt ca Fiu al lui Dumnezeu. Această pendulare între identitatea omenească și dumnezeiască a Pruncului se regăsește și în episodul acesta, Dreptul Simeon și Prorocița Ana fiind reprezentanții nealterați ai Vechiului Testament care proclamă mesianitatea Pruncului Iisus. Ceilalți reprezentanți instituționali ai Vechiului Legământ, fariseii, cărturarii și preo­țimea iudaică, nu Îl vor recunoaște pe Iisus ca fiind Hristos Mesia.

Importanța acestei sărbători în vechime era marcată prin prezența unui post de patruzeci de zile care exista între sărbătoarea Botezului Domnului sau Epifania, de la 6 ianuarie, și praznicul Întâmpinării Domnului. Acest post de patruzeci de zile a fost documentat într-un studiu de mulți cercetători ai vieții Bisericii primare. Am găsit informații în cel publicat de Thomas J. Talley, „Originele Anului Liturgic”, New York: Pueblo, 1987. Autorul spune că la începutul Bisericii, în special în Alexandria Egiptului, creștinii țineau un post de patruzeci de zile care începea imediat după sărbătoarea Botezului Domnului la Iordan. Acest post corespundea cu cel de patruzeci de zile pe care Domnul Hristos l-a ținut după Botezul de la Ioan, când Evanghelia ne spune că a fost dus de Duhul în pustie și a postit aspru (cf. Matei cap. 4). La finalul acestei perioade, Domnul Hristos a fost ispitit de către diavol și a biruit tentanțiile necurate puse înaintea Lui. Ca un ecou al postului Domnului finalizat cu biruință asupra potrivnicului, și creștinii au postit imediat după Botezul Domnului timp de patruzeci de zile. Talley sugerează că această perioadă de patruzeci de zile era corespunzătoare și pregătirii catehumenilor pentru Taina Botezului. Prin post și prin catehizare sau instruire, cei chemați la luminare se pregăteau pentru victoria finală asupra forțelor răului care îi stăpâneau. Bazându-se pe anumite indicii istorice, autorul arată că postul de patruzeci de zile se încheia cu o Liturghie baptismală în care catehumenii erau botezați, iar ca lectură evanghelică se citea Evanghelia Învierii lui Lazăr. Este clar că acest post de patruzeci de zile, destinat în mod special catehumenilor, dar nu numai, a fost mutat cu timpul către ziua Paștilor, devenind un post pregătitor pentru sărbătoarea Învierii Domnului. Urmele acestui post se pot vedea și astăzi, pentru că în Duminica Floriilor a rămas amintirea că în această zi avea loc botezul celor care doreau să devină creștini. Deci, vedem cât de important era în Tradiția alexandrină acest post de patruzeci de zile de după Epifania Domnului, prin care creștinii imitau postul Domnului Hristos din pustie, imediat după Botezul de la Iordan, și cum acest post avea o semnificație specială și pentru catehumenii care se pregăteau să primească Taina Sfântului Botez.

În Tradiția ierusalimiteană, acest post de patruzeci de zile de după Epifanie se termina cu sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Astfel, cunoscuta pelerină Egeria de la sfârșitul secolului al 4-lea consemnează în Jurnalul său redactat în jurul anilor 381-384 că la Ierusalim acest post de patruzeci de zile se încheia cu o Liturghie dedicată Întâmpinării Domnului la templul din Ierusalim de către Dreptul Simeon și Prorocița Ana, cu mențiunea că slujbele se săvârșeau în această zi cu aceeași solemnitate ca în Duminica Învierii. De asemenea, data exactă a sărbătorii era 14 februarie. În Apus, odată cu mutarea datei praznicului Arătării Domnului de la 6 ianuarie la 25 decembrie, și data Întâmpinării a căzut în 2 februarie, pentru a se respecta cele patruzeci de zile de la Nașterea Domnului până la prezentarea de la templu. Sfântul Chiril, Episcopul Ierusalimului (313-387), vorbește și el despre sărbătoarea aducerii Domnului la templul din Ierusalim și ne oferă informația că se ținea în această zi o procesiune cu lumânări și candele. Treptat, accentul inițial baptismal al acestei perioade s-a mutat către o sărbătoare a luminilor, o procesiune cu candele și lumânări care amintea de aducerea Pruncului Iisus la templul din Ierusalim.

De praznicul Întâmpinării Domnului, Mântuitorul Iisus Hristos este vestit în templu ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel mult-aşteptat. Prin cântările Bisericii, credincioşii se fac beneficiari ai acestei mărturisiri. Imnul „Nu pricep curată” de la Utrenia sărbătorii este una dintre cântările cele mai cunoscute, interpretate cu multă evlavie în fiecare lăcaş de cult, și el rezumă teologia acestei sărbători prin care se face trecerea de la Legea Vechiului Testament, îmbătrânită, către Legea harului, care are puterea să îl înnoiască pe om, așa cum Pruncul Iisus este tânăr și plin de viață în comparație cu bătrânul Simeon, care era la sfârșitul vieții. Prin gura acestuia, Legea veche cere să fie slobozită, „acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta”, fiindcă vremea ei a trecut.

Din expunerea noastră am vrut să eviden­țiem că această sărbătoare a fost deosebit de importantă în Biserica primelor secole, iar pentru ea creștinii se pregăteau printr-un post de patruzeci de zile care începea după Botezul Domnului. Acesta se finaliza la Ierusalim printr-o procesiune a luminilor, iar în tradiția alexandrină printr-o Liturghie baptismală care simboliza biruința catehumenilor asupra diavolului, la fel cum Hristos, după postul de patruzeci de zile, a învins ispitirile celui rău. Într-un text viitor vom vorbi de importanța procesiunii luminilor și a simbolismului lor pentru acest praznic.