Transdisciplinaritate

Transdisciplinaritatea este un cuvânt atât de lung, încât suntem tentați să-l evităm. Mai ales dacă aflăm că are două surori, pluridisciplinaritatea și interdisciplinaritatea! Dar fiecare dintre ele joacă un rol esențial în lumea modernă.

Ideea de a împărți cunoștințele în categorii distincte - deci crearea disciplinelor - datează din vremea lui Platon și Aristotel. Abia în secolul al 16-lea, Francis Bacon și alții au deplâns fragmentarea cunoștințelor, dar nu s-a putut face mare lucru din cauza acumulării unui mare volum de date, în condițiile suporturilor fizice limitate: tratatul taxonomic Systema naturae de Carl Linnaeus avea în 1735 10 pagini, actualizarea sa din 1768 l-a dus la 2.300 de pagini pentru aproximativ 7.000 de specii, din care acum știm peste 1,3 milioane...

Conform unei butade, hiper-specializarea care a urmat până recent a făcut ca fiecare cercetător să știe din ce în ce mai multe despre un domeniu din ce în ce mai restrâns, ajungând să știe totul despre nimic...

Apărută ca o necesară reacție, pluri/multidisciplinaritatea înseamnă abordarea unui obiect de studiu, în paralel, din punctul de vedere al mai multor discipline. Cercetătorii însă nu comunică între ei decât, eventual, la final, când încearcă să-și coordoneze rezultatele. Limitele sistemului se văd mai ales în medicină, unde pot fi chiar neplăcute: un cardiolog tratează o aritmie, un endocrinolog o problemă de tiroidă și un urolog o disfuncție a prostatei, fără a comunica între ei, drept care tratamentele se pot afla uneori în conflict.

Pe un nivel superior, interdisciplinaritatea, concept apărut acum un secol, este colaborarea permanentă dintre indivizi sau echipe din discipline științifice diferite, inclusiv transferul de metode de la una la alta.

Termenul de transdisciplinaritate a fost inventat în 1970 de marele biolog, psiholog, logician și epistemolog elvețian Jean Piaget. Savantul român Basarab Nicolescu - unul dintre cei mai activi propovăduitori ai relației dintre religie și știință, în paranteză fie spus - a definit-o prin trei postulate metodologice: exis­tența nivelurilor de realitate și percepție, logica terțului inclus și complexitatea.

Transdisciplinaritatea se distinge astfel de surorile ei prin faptul că depășește disciplinele, iar scopul său nu rămâne înscris în cercetarea disciplinară propriu-zisă. Ea se află în același timp între, prin și dincolo de orice disciplină. În mod concret, presupune abordarea unei probleme sau proiect folosind simultan, de la bun început, instrumentele cât mai multor discipline. Nu întâmplător, transdisciplinaritatea s-a afirmat odată cu apariția și apoi explozia puterii de stocare digitală, care permite accesul rapid la un volum de date practic nelimitat.

Dar religia? Are ea vreo legătură cu transdisciplinaritatea? Cu siguranță că da! Religia nu este o formă de cercetare științifică, dar nici nu este refractară acesteia. Și trebuie spus că, pe lângă lunga listă de mari oameni de știință profund religioși (Isaac Newton, Samuel Morse, Robert Boyle, Johannes Kepler, Michael Faraday, Louis Pasteur - care a spus fără echivoc „Știința îi apropie pe oameni de Dumnezeu” -, James Joule și alții), azi tot mai mulți confrați ai lor mărturisesc că, de la un punct încolo, înțelegerea fenomenelor nu se poate lipsi de perspectiva biblică, în special în domeniul fizicii, respectiv că, așa cum frumos mărturisește prof. dr. Pavel Chirilă, „Doctorul îngrijește și Dumnezeu vindecă”...