Treptele fericiților - scara urcușului lăuntric

Aura Christi ne încântă cu o nouă apariție la Editura Ideea europeană, poeme însoțite de ilustrații realizate de Mircea Dumitrescu, unde fiecare pagină pare să respire tihna celor care au înțeles că arta este mai mult decât frumusețe, este punte între văzut și nevăzut, între pământ și Cer. Coperta volumului ilustrează scara unui palat în stil baroc, cu sculpturi ocrotite îndeosebi de îngeri, care, încă de la prima vedere, ne poartă cu gândul la episodul din Cartea Genezei, capitolul 28, unde se spune că Patriarhul Iacov a văzut în vis o scară ce unea cerul cu pământul, învăluită de nori, pe care urcau și coborau îngeri. Această imagine biblică ne urmărește ca o lumină blândă, amintindu‑ne că și în zilele noastre furtunile sufletului caută o scară, spre înălțimi.

Părinții Bisericii ne spun că scara văzută în vis de Patriarhul Iacov o reprezintă pe Maica Domnului, cea prin care Fiul lui Dumnezeu S‑a coborât pe pământ, luând chip de om, și S‑a sălășluit în pântecele ei, din iubire nemărginită față de oameni. În această negrăită iconomie a Întrupării se oglindește speranța umană, căci omul rămâne mereu în căutarea cerului care să‑i vindece rănile văzute și nevăzute.

Într‑o altă perspectivă, treptele fericiților ne duc cu gândul la scara virtuților, pe care unul dintre marii asceți ai primului mileniu, viețuitor la Muntele Sinai și la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, ne‑o propune prin tot atâtea filocalice trăiri pe care monahii, dar și creștinii, le pot urma, ajungând întru bucuria Stăpânului. Fiecare treaptă a scării cerești devine astfel un act de curaj tăcut, un gest de iubire care nu cere răsplată, o privire care vede în celălalt chipul Celui Preaînalt. O pictură celebră, reprezentând Scara virtuților, ni‑L arată pe Mântuitorul stând la capătul efortului ascetic și așteptându‑i cu bucurie pe cei care se străduiesc să urce, care au o permanentă preocupare pentru dobândirea lucrurilor cu adevărat importante ce aduc mângâiere în locul întristării și amăgirii. Această imagine devine astfel o hartă a sufletului care înțelege că fericirea adevărată nu se găsește în cele trecătoare, ci în părtășie cu izvorul luminii - Lumina lină și veșnică.

Lucrarea Treptele fericiților se deschide cu elegii pentru mamă. Vă mărturisesc faptul că - deși anumite lucruri rămân tainice, dar inspiratoare în același timp - sunt uimit de dragostea pe care poeta Aura Christi, cu familia ei, a arătat‑o și continuă să o arate față de mama lor, Liubovi, de curând trecută la cele veșnice. În această dragoste se oglindește eternitatea, căci iubirea adevărată nu cunoaște granițe între lumea de aici și cea de dincolo. Capitolul Elegii pentru mama se deschide cu un document de suflet în acest sens, o fotografie realizată în anul 2006. La început se vorbește despre liniște, pentru că aici, probabil chiar la mormântul mamei, se roagă un înger. Această liniște nu este cauzată de un gol existențial, ci se datorează unei plenitudini, fiind o tăcere în care toate cuvintele își găsesc sensul deplin.

„Păsările au tăcut, mai e puțin/ și vor cânta morții/ din cer și morții din lut, face referire la ziua învierii, când toți se vor ridica din morminte, la glasul Arhanghelului, și vor primi răsplată pentru ceea ce au săvârșit. O altă glăsuire a poetei ne spune că, atunci când tace prea mult, cineva o leagănă până adoarme. În acest tablou poetic se ascunde blândețea tainică a lui Dumnezeu Care nu ne lasă niciodată cu adevărat singuri în durerea noastră. „Înainte să adorm, mă trezesc că întreb:/ Doamne, și mama? Arată‑mi în vis, te rog!/ Încet de tot mă limpezesc”. Dumnezeu o ascultă, o aude, în vis îi apare mama, luminoasă și calmă. „Mama te așteaptă la intrare/ și e bine. Trează, repet visul în noaptea/ ce‑mi luminează abrupt acea cărare./ Locul tău de veci e Biserică,/ mi se spune, ca dintr‑o altă viață”.

Cartea continuă cu Utrenii și Vecernii, în care descoperim poemele inspirate de cuvintele Scripturii sau de rânduielile Bisericii. Buna Vestire: „Surâde Maria în taină puterilor limpezi,/ ca în vis, spre zidul din față și apa/ neîncepută de mult. Mesagerul Arhanghel simte acel subteran/ tumult din arborele de Jacaranda și prorocii/ în care seva tresare”. Rodiul și smochinul înfloresc, noapte și zi, de mirare. În aceste versuri se simte ecoul clipei în care eternitatea a îmbrățișat istoria, iar Cuvântul a prins rădăcini în pământul inimii umane.

Spovedania este o mărturisire îndreptată către Domnul: „Iisuse, Iisuse, te rog de îmi iartă/ clipa deșartă, secunda repede/ să mă lepede. Iartă dorul/ ce‑mi paște nesomnul,/ iartă ochii înceți ce se întrec/ cu vântul și adună aștrii/ din cerul întors gingaș/ între coaste, după roze, fantasme/ și acel albatros ce curge alene/ pe sub sprâncene.../ Iartă‑mi zăbava, graba,/ deruta, păduri de greșeli,/ rătăciri negustate, iartă‑mi/ greșeala și vina, amintirea/ și sarea din lacrimi neplânse,/ șterge rătăcirea/ din clipe viclene...” Aici cuvintele se revarsă ca un râu care a rupt malurile, iar fiecare silabă poartă gustul unei dureri care nu mai poate fi purtată singură. În aceste versuri‑rugăciune se ascunde încrederea că dincolo de orice greșeală există Iubirea iertătoare care nu judecă, ci îmbrățișează, care nu condamnă, ci tămăduiește cu blândețea Sa nemărginită.

Muntele Tabor surprinde alte mărturisiri: „Ca din senin un copil întreabă/ sufletul urcat în ochi de‑a valma,/ de unde atâta soare? Întorci fața/ arsă dinspre lumina dogorâtoare./ Aici se rarefiază: har, belșug și binecuvântare”. „… Mă aperi de slava Ta, și totuși, da,/ și eu am fost în lumina taborică,/ ochi în ochi cu Dumnezeu”. Există clipe când inima poartă anevoios frumusețea pe care Dumnezeu i‑o descoperă și se ascunde precum copilul care își acoperă ochii cu palmele tremurânde, dar nu rezistă tentației de a privi printre degete spre Lumina bucuriei.

Grădina Ghetsimani: „Porțile cerului toate s‑au deschis./ Din cer vin popoare de îngeri în cete…/ Liniștea‑i adusă, ca un abur, cu gesturi încete,/ de cei ce‑au rătăcit drumul spre paradis.// Căderea le‑o ierți în grădină și‑o uiți/ pe stâncile care glas au dat/ în colinde, măslini și mesteceni./ Urci ziua, pe rug odihnind‑o,/ și o legeni.// În grădina în care jariștea temple și case/ înalță, te rogi în febra nopții, printre măslinii/ centenari. Pajiștea, floarea patimilor tale și‑asinii/ sălbatici își regăsesc, rând pe rând, privirile întoarse// spre ucenicii ce dorm adânc, deși i‑ai rugat să vegheze;/ somnul lor e rugăciune a rugăciunilor toate./ Pe tâmplele tale, ușor adâncite, se zbate/ planta crudă a venelor. Puzderia de dangăte treze// ale clopotelor nopții se‑aud, ca niște neînțelese ape/ ce duc ecoul ezitării aceleia - „Paharul acesta, Doamne,/ ia‑l de la mine” - peste vârfuri și veacuri, și toamne./ Picături de sânge cad pe floarea patimilor și pleoape…”

În grădina Ghetsimani toate suferințele omenirii se adună într‑o singură rugăciune, iar fiecare picătură de sudoare devine o lacrimă pentru toți cei care vor pătimi vreodată și care au nevoie să știe că nu sunt singuri în durerea lor.

Sunt și alte versuri, unele dedicate unui monah‑poet, spre care gândul se îndreaptă adeseori.

Treptele fericiților ne spun că „E amiază și drumul urcă spre/ grădinile care în ceruri sporesc./ Miez de vară, miez de gând./ Luminișuri de măslini în țara// Prorocului David înfloresc./ Înaintez prin mulțime./ Ce jariște, Doamne, e aici!/ Sub talpa ta marmora vibrează.// Asinii caută ceva, ca orbii./ Pe trepte străvechi mă ridici.// Eu nu sunt de aici. Surprinsă/ de o ne‑nțeleasă contrariere,/ deodată întreb: de ce n‑aș urca?/ Nu e nimeni sus, pe platoul de/ granit! Mă cuprinde o adiere// necunoscută odinioară și/ urc treptele, din îndoială/ poate. Pașii mi se opresc la/ brândușele galbene târziu./ Se luminează. Acum știu”.

În acest urcuș se simte fiorul acelor clipe când sufletul adulmecă sentimentul că nu mai aparține cu totul pământului, că există în el o sete care nu poate fi stinsă decât de izvoarele de dincolo de văzut ale apelor cerești. Ajunsă acolo, pe platoul de granit, poeta s‑a văzut singură… De fapt, toți suntem singuri, dar în același timp nimeni nu rămâne singur când Îl caută pe Dumnezeu. Și‑L află... Aceste desprinderi din cuvintele Scripturii pe care le‑a citit și recitit, asupra cărora a reflectat și meditat adeseori, arată că dorul după Dumnezeu arde în sufletul ei, iubind astfel Cuvântul care „S‑a făcut trup și S‑a sălășluit întru noi, și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia‑Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”. (Ioan 1, 14) În această iubire se oglindește toată nostalgia sufletului omenesc după Casa cerească, după frumusețea care niciodată nu va pieri și după pacea care întrece orice înțelegere.

În fiecare poem se răsfrânge un cuvânt din marele Adevăr revelat. Poeta Aura Christi a descoperit o treaptă a fericiților, a acestui urcuș duhovnicesc. Fiecare vers devine astfel o fereastră deschisă spre eternitate, o invitație de a privi dincolo de cortina zilelor noastre obișnuite, o rugăciune... Dumnezeu știe la ce înălțime a ajuns poeta. Am convingerea că înaintează mereu, iar priveliștea de acolo este ascunsă oamenilor obișnuiți. Celor ce ajung pe aceste culmi li s‑a hărăzit o negrăită bucurie, ca și cum ar fi atins cu mâinile frumusețea infinitului.