Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Tristeţea cetăţii Nain şi pilduitoarea lecţie de compasiune

Tristeţea cetăţii Nain şi pilduitoarea lecţie de compasiune

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei

În Duminica a XX-a după Rusalii, Biserica ne pune înainte minunea învierii din morți a tânărului din cetatea Nain, singurul fiu al mamei sale, care era văduvă.

Mântuitorul a mai săvârșit două asemenea minuni, una cu fiica lui Iair, mai-marele sinagogii din cetatea Capernaum, și alta cu Lazăr, prietenul Său, în Betania, nu departe de locul Sfintelor Pătimiri, cu câteva zile înainte de mântuitoarea Lui Jertfă.

Toate cele trei minuni ne vorbesc despre Cel care a venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă (Ioan 10, 10), reamintindu-ne că moartea nu este proprie omului, că Hristos a vorbit despre viața veșnică și a arătat că cei care cred în El, chiar dacă vor muri, vor trăi (Ioan 11, 25).

Minunea săvârșită în cetatea Nain, nu departe de Muntele Taborului, vorbește despre Cel care este viața lumii, care ne cheamă pe toți să trăim veșnic, dincolo de puținele noastre zile pe care le petrecem în călătoria pământească, să dobândim cereasca, netrecătoarea și veșnica Împărăție a lui Dumnezeu.

Minunea a fost săvârșită la puțin timp după vindecarea slugii sutașului, Capernaumul nefiind la foarte mare distanță de Nain, iar drumul se făcea pe jos.

Ni se spune că acolo mulțimea însoțea o femeie văduvă, care își ducea la mormânt singurul copil, iar mulți din cetate erau prezenți, suferind cu ea. Mântuitorului I S-a făcut milă și i-a spus: Nu plânge! (Luca 7, 13). S-a atins de sicriu, spunându-i tânărului să se ridice, iar acesta a înviat și a început să vorbească. Cei care însoțeau convoiul funerar au rămas uimiți, iar mirarea, teama, surprinderea și înfricoșarea au fost trăirile care i-au frământat pe oamenii din cetatea aceea și din localitățile învecinate. Mulțimea a recunoscut puterea Domnului, preamărindu-L și aducându-I cuvinte de cinstire și recunoștintă.

Evanghelia se încheie cu precizarea că frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său (Luca 7, 16).

Tâlcuitorii fragmentului evanghelic, între aceștia Sfinții Chiril al Alexandriei și Teofilact al Bulgariei, afirmă că Domnul a săvârșit această minune ca să nu spună cineva ce ar fi săvârșit la o slugă, referindu-se la cel care era pe moarte la Capernaum, că poate nici nu ar fi murit acesta. De aceea, Mântuitorul l-a înviat pe mortul care era scos din cetate și dus la mormânt. S-a atins de patul lui ca să cunoaștem că trupul Lui este dătător de viață. Căci de vreme ce S-a făcut al Cuvântului care dă viață tuturor, pentru aceasta Făcător de viață este și nimicitor al morții.

Teofilact al Bulgariei spune că prin văduvă poate fi înțeles și sufletul care l-a lepădat pe bărbatul său, adică cuvântul lui Dumnezeu, iar fiu al lui este mintea moartă care este scoasă afară din cetate, adică Ierusalimul cel de sus, care este lăcașul celor vii. Așadar, Domnul, cu mila Sa cunoscută, S-a atins de pat, iar patul minții este trupul, căci trupul cu adevărat mormânt și groapă este. Domnul, atingându-Se de trup, a atenționat mintea, făcând-o să șadă drept, sculând-o din mormântul păcatului. Atunci, tânărul a început să vorbească, să-i învețe pe alții, căci, întru atâta vreme cât întru păcate este ținută și stăpânită, nu poate a învăța și a grăi.

Această minune s-a vestit în toată Iudeea, fiind auzită de ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul. Ni se spune că ei, care nu erau încă desăvârșiți, cu greu primeau laudele care I se aduceau lui Iisus. Ioan, vrând să le arate lor cât de mare este Hristos și cât de departe este el de Dânsul, prefăcându-se că nu știe nimic de ele, i-a trimis pe ucenici către El, ca văzând minunile, din însăși săvârșirea lor să creadă că prea mare osebire este între Domnul și slujitorul Său, cel care îi pregătise calea.

Referindu-se la această minune, Sfântul Chiril al Alexandriei spune: Privește cum Hristos leagă minunile de minuni. La Capernaum El a venit fiind chemat, dar la Nain, fără ca cineva să-I fi spus. Este un lucru făcut cu bună chibzuință, că Hristos a legat cea dintâi minune a Sa din Capernaum cu aceasta. Care este minunea, ar putea spune unii, săvârșită cu sluga sutașului? El era bolnav și poate nu avea să moară.

Evanghelistul a consemnat toate acestea pentru a sublinia faptele prin care se vădeşte harul lui Hristos.

Pentru a opri neînfrânata limbă a unor oameni, evanghelistul accentuează întâlnirea lui Hristos cu tânărul care murise, singurul fiu al mamei lui, care era văduvă. O situație care provoca milă, în stare să pricinuiască jale şi lacrimi.

Reflectând la fragmentul evanghelic, Sfântul Chiril al Alexandriei spune: De ce Hristos nu a săvârșit minunea doar prin cuvânt, ci s-a atins de pat? Ca să cunoaștem că este lucrător întru mântuirea sufletului și Trupul Vieții, corpul Cuvântului Atotputernic, și că trupul purta puterea Sa, așa cum fierul pus în legătură cu focul lucrează cele ale focului, tot așa era propriu Cuvântului care dă viață tuturor, de aceea și Trupul este de viață dătător și nimicește moartea și putreziciunea stricăciunii.

Noi credem că Trupul lui Hristos este de viață făcător, este Biserică a Cuvântului cel viu și sălaș al Său, prin urmare nu ar fi fost de ajuns numai porunca, deși la Hristos era obișnuit să săvârșească prin cuvânt câte voia, dar El a așezat și mâinile Sale pe trupul mortului, arătând că și Trupul Său are lucrarea cea de viață făcătoare.

Acest lucru era mare înaintea poporului lipsit de înțelegere și recu­noș­tință, căci, puțin mai târziu, ei nu-L vor crede pe El că este proroc și nu vor mai socoti că a venit pentru binele poporului și Îl vor da morții pe Acela care a zdrobit moartea, neștiind că tocmai atunci a nimicit moartea când a săvârșit învierea Sa.

Referindu-se la minunea prezentată în Duminica a XX-a după Rusalii, Eftimie Zigabenul, spune: Mâna Lui a întărit trupul cel mort și lipsit de vlagă, iar glasul a adus înapoi sufletul ce plecase. Întrucât îi luase frica pe toți și slăveau pe Dumnezeu, grăind că proroc mare s-a ridicat între ei. Oarecând și prorocul Ilie înviase pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, însă, rugându-L pe Dumnezeu mult. Altădată, prorocul Elisei l-a înviat pe fiul sumanitencei, dar întinzându-se peste el cu totul, în vreme ce Acesta l-a înviat pe mort doar prin poruncă și atingere. Așadar, pentru aceasta ziceau că s-a ridicat proroc mare, dar, mai târziu, L-au omorât ca niște nerecunoscători.

Evanghelia Duminicii a XX-a după Rusalii ne învață lucruri deosebit de folositoare.

Viața noastră, care se poate sfârși oricând, fie la tinerețe sau spre căruntețile anilor, și poate fi încununată de prețuire sau de disprețul oamenilor, trebuie să se îndrepte întotdeauna către Hristos. Cele pe care le facem în viață sau ceea ce gândim trebuie să fie îndepărtate de gândul păcatului și al întunericului.

Lumina care vine de la Hristos trebuie să călăuzească mereu viața și făptuirile noastre, să fie preocuparea noastră cotidiană. Mântuitorul ne îndeamnă să fim fii ai Luminii, să viețuim în lumină și să răspândim strălucirea faptelor bune în jurul nostru.

Evanghelia acestei duminici ne învață pe toți, deopotrivă, slujitori ai Bisericii și fii ai ei, cât de importantă este participarea la durerea cuiva.

Dacă atunci, demult, când oamenii nu erau animați de mărturisirea în Iisus Hristos, trăind în Legea Talionului, care separa oamenii, așezându-i în categorii diferite, atât de mulți locuitori ai cetății Nain erau împreună cu femeia văduvă, cu atât mai mult ar trebui să se întâmple acest lucru în comunitățile ucenicilor Mântuitorului, căci întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35).

Iubirea se arată nu prin vorbe, ci prin fapte. Indiferent de programul nostru, de atribuțiile pe care le avem, plângerea cu cei care plâng este un sfat apostolic (Romani 12, 15) care ar putea suplini mulțimea lipsurilor noastre. De cele mai multe ori, nu gândim îndelung la suferința aproapelui, suntem nepăsători la nevoile lui, neglijenți cu privire la ajutorul pe care-l putem oferi și considerăm că suntem îndreptățiți în ale noastre, iar atitudinea de afectivitate prin care putem participa la binele celui aflat în nevoie o cerem altora, degrevându-ne de responsa­bilitățile și conștiința creștină.
Comuniunea, în astfel de situații, asemenea celei din Evanghelia acestei duminici, este împreuna-sufe­rință cu familia îndoliată. O lecţie de comuniune, compasiune și rugăciune.

Constatăm tot mai frecvent că oameni importanți, profesori, educatori, formatori de opinie, slujitori ai Bisericii sunt înconjurați, în ziua trecerii lor din această viață, cu tot mai multă indiferență, generată de nepăsarea societății, care se secularizează tot mai adânc și nu-L așază pe Hristos deasupra tuturor lucrurilor ei, o societate care preferă ca oamenii morți să fie adeseori lăsați singuri, fără rugăciune, priveghi sau dragostea celorlalți, iar unii, din nefericire, încredințați flăcărilor, în crematorii.

Dragostea Mântuitorului, atenția și empatia Lui față de un convoi de oameni îndurerați, care ducea la groapă un tânăr, este lecția pe care ne-o propune Evanghelia acestei duminici. Atenția față de oamenii care plâng sau suferă este mai importantă decât bucuria celor care se veselesc.

 

Citeşte mai multe despre:   Învierea fiului văduvei din Nain  -   minuni