Trudind de 15 ani la împletirea unei cununi neveștejite

Apostolul Pavel, după ce a amintit pe scurt prin câte a trecut, mărturisea celor apropiați că i s‑a pregătit cununa cea neveștejită a măririi.

Rămâi uimit de câte a pătimit el, fostul prigonitor, care s‑a întâlnit cu Domnul pe drumul Damascului, în miezul zilei, sub dogoarea soarelui.

Mărturisește că a fost în primejdii prin cetăți, pe râuri, pe mare, provocate de frații cei mincinoși, de cei din neamul lui, de alții pe care i‑a întâlnit, dar pe care i‑a nesocotit, așezând Evanghelia deasupra tuturor lucrurilor mărunte de care nu a mai ținut cont.

În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi, în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine (2 Corinteni 11, 26‑27).

La fel ar putea fi un apostol de la începutul veacului al XXI‑lea, într‑o lume atât de schimbată și totuși aceeași, refractară la cuvântul Evangheliei și la întâlnirea cu Lumina lumii.

O lume care se iubește pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, înstrăinată, nu pentru că ar găsi bucurii, ci doar amarul lor, depărtată de Hristos și de învățătura Sa.

Împotriva acestei atitudini a luptat Pavel ca nimeni altul, Apostol al neamurilor, mărturisind că nu este vrednic să se numească apostol, întrucât a prigonit Biserica lui Dumnezeu.

Orice apostol, celebru sau nu, propovăduitor al Evangheliei într‑un loc abia cunoscut sau aflat „sub lumina reflectoarelor”, va trebui să recunoască, cu smerenie, asemenea lui Pavel, că nu este vrednic să se numească apostol.

Consider acești 15 ani de slujire apostolească în ținutul Scandinaviei începutul împletirii unei cununi, despre care vorbea Pavel și în care avem cu toții nădejde, cununa neveștejită pe care Domnul o va oferi celor care au iubit arătarea Lui, tuturor celor care au crezut în Înviere și au propovăduit‑o până la marginile pământului.

Lucrarea de misiune este porunca pe care a lăsat‑o Domnul. Fericiți sunt cei care o împlinesc! Fericiți și cei care‑și ascultă păstorii! Fericiți sunt păstorii care își iubesc fiii duhovnicești, care‑i caută printre hățișurile atârnate pe margini de prăpastie și care se bucură aflând oaia cea rătăcită.

15 ani în ținutul Scandinaviei ai unui episcop român care a mers pe drumul apostolilor și al mărturisitorilor din învolburata istorie creștină.

A descoperit în fiecare zi din acești ani cuvintele Evangheliei și învățăturile apostolice, a înțeles ce înseamnă să te jertfești, să lași în urmă țarini, părinți, prieteni, rudenii și să mergi pe urmele Domnului! Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică (Matei 19, 29).

Noi, care am lăsat toate, s‑a întrebat verhovnicul Apostolilor, ce vom avea? Însutit veți avea și viață veșnică veți dobândi, i‑a răspuns Domnul. Nemincinoase sunt cuvintele Evangheliei pentru cei ce cred și împlinesc în viața lor voia Domnului!

Mi‑am adus aminte în aceste zile, când s‑au împlinit 15 ani de la instalarea întâiului Episcop al românilor din Scandinavia, în persoana tânărului ierarh Macarie Drăgoi, atmosfera plină de bucurie din capitala Suediei, la care am fost și eu părtaș.

Veniseră mulți din România, ierarhi, preoți și monahi, prieteni, cunoscuți, mulți din satul său de obârșie, purtând cu mândria lor firească straiele din bătrâni, pe care tânărul Marius, devenit monahul și arhiereul Macarie, le‑a admirat și despre care a scris, pe care le‑a adunat de la bătrâni, din lăzile lor de zestre, așezându‑le într‑un frumos muzeu în inima satului unde‑și are rădăcinile.

Pe lângă cei din satul natal, s‑au adunat și alții, mulți, trăind cu toții bucuria de a‑l însoți în cea dintâi zi a slujirii sale în ținuturile nordice.

Ce bucurie a fost atunci la Stockholm!

Niciodată Biserica românească din acele ținuturi nu cunoscuse un asemenea freamăt. Frumoase cântări, cuvinte și nădejde pentru misiunea care se înfiripa, asemenea unei pânze frumos țesute, care se mărește și devine într‑o zi ia pe care o poartă românii la zi de sărbătoare.

Toate aceste sentimente le‑am trăit totuși într‑o biserică sârbească, căci noi nu aveam un lăcaș de închinare la măsura unui asemenea eveniment în capitala Regatului Suediei.

Cu mulți ani în urmă, când eram arhidiacon, am participat la o agapă prezidată de fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist, aflat pentru mai multe zile de odihnă, într‑o vară cu străluciri stelare, îndată după 1990, în bătrâna Lavră de la Neamț, alături fiindu‑i Mitropolitul Moldovei, Daniel, Episcopul Romanului și Hușilor, Eftimie, și alți slujitori, între care și părintele Alexandru Ciurea, fost profesor de teologie și misionar în Suedia. Patriarhul Teoctist și însoțitorii săi ascultau fascinați povestirile acestuia din urmă.

O reverență ieșită din tipare manifesta acest sacerdot față de Patriarhul Teoctist, care‑l poftea adeseori să‑l însoțească pe drumurile pline de frumuseți ale țării pe care o păstorea duhovnicește.

Am admirat la acest profesor de teologie, aflat atunci la o vârstă venerabilă, dragostea pentru Biserică și misiunea lui manifestată în diferite locuri, în Scandinavia, la București și pretutindeni, iar înainte la Răducăneni, în ținuturile Iașilor, înspre frontiera cu apa Prutului, peste care se zăreau albind casele fraților noștri din Basarabia.

Această bunăcuviință a preotului Alexandru Ciurea și a altor misionari a deschis, într‑un număr de ani, drumul pentru înființarea eparhiei, numită Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord.

Păstrând aceeași cuviință, tânărul ierarh, școlit la Spermezeu, Suceava, Cluj și în Anglia, pornea pe un drum necunoscut, înțelegând dintru început ceea ce îi oferea amara străinătate.

A fost povățuit de monahi, profesori entuziaști, ierarhi și mari cărturari, care i‑au insuflat din zelul lor misionar și a învățat cumva de la ierarhul Bartolomeu Anania, care în tinerețe împlinea o nouă misiune pe continentul nord‑american.

Poate gândea la toate greutățile, înstrăinările, însă atunci când le trăiești, le şi resimți cu altă intensitate…

Nu a dat înapoi, deși cred că nu i‑a fost ușor. A înțeles lucrurile, fiind înțelept, a alinat tristețile cu rugăciunile, slujbe și privegheri, i‑a adunat pe frații români, în unele locuri mai numeroși, în altele mai puțini, dar mai peste tot dezbinați.

S‑a smerit, ascultând cuvintele Mântuitorului: care va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitor al vostru (Marcu 10, 43). S‑a făcut tuturor toate, ca măcar pe unii să‑i dobândească. Poate că uneori a exagerat, poate că alteori nu a găsit cel mai bun drum de a ajunge la inima celorlalți, dar s‑a străduit și multe a împlinit, urmând ca cealaltă parte a cununii să fie împletită cu aceeași dragoste sfântă pentru cuvintele Evangheliei.

Cred că dincolo de bucuriile și tristețile unui apostol, de încercările pe care ni le‑a amintit marele învățător al neamurilor, cu care ne întâlnim fiecare deopotrivă, care ni se amintesc în epistolele pauline, rămâne datoria de a sluji, de a prețui timpul, că zilele grele și rele sunt.

Va trebui să înțelegem că Mântuitorul a purtat crucea până la capăt, că a căzut sub povara ei, că a fost ajutat de Simon Cirineul, care venea de la câmp. Mântuitorul a mers până la capăt, mulțumindu‑I Părintelui Său pentru toate, rugându‑Se pentru cei care L‑au răstignit.

Episcopul Macarie Drăgoi poartă crucea acestei responsabilități și dacă o va duce până la capăt, se va întâlni cu răsplata cununii neveștejite, pe care Domnul i‑o va oferi în ziua aceea lui și tuturor celor care I‑au urmat.