Tu, bucuria mea

Celebrul muzician englez, Edward Elgar spunea: Muzica ne înconjoară, ea se găseşte pretutindeni în jurul nostru, în aer,oriunde. Nu avem decât să luăm de acolo câtă ne trebuie. Ori de câte ori ne vin în minte aceste cuvinte, nu putem să nu ne amintim de marele pianist Dinu Lipatti. După ce concertaseră împreună la Londra, Herbert von Karajan mărturisea: „Nu mai era pian, era muzică eliberată de orice gravitate, muzică în cea mai pură formă a ei, aşa cum ne-o poate reda cineva care nu mai trăieşte printre noi, pe pământ“. „Era marcat de o aură suprapământeană“, spunea compozitorul Frank Martin iar Francis Poulenc vedea în el un artist de o spiritualitate dumnezeiască.

La 19 Martie se împlinesc 91 de ani de la naşterea sa. A murit în septembrie 1950, în vârstă de 33 de ani. Scurta sa viaţă a stat sub semnul graţiei divine, spunea dirijorul Paul Sacher. „În prezenţa lui totul devenea transparent, erai silit să renunţi la aparenţe şi la provizoriu. Ceea ce caracteriza interpretările sale era o luciditate castă“ scria cu mare veneraţie Carl Burckhard. S-ar putea cita în continuare multe alte cuvinte de caldă admiraţie ale celor mai mari muzicieni contemporani, dedicate lui Dinu Lipatti.

Care să fie oare pricina acestei recunoaşteri unanime? Nu o recunoaştere de specialitate, doctă, rece, obiectivă, aşa cum auzim deseori. Poate faptul că luciditatea presupune suferinţă, dăruire totală, conştiinţă a menirii pe care avem să o împlinim în această trecătoare existenţă a noastră? Cea care transformă efemerul în definitiv, în neuitare? Un fel de transpunere contemporană a pildei talanţilor, atunci când nu-i îngropăm, ci îi sporim cu conştiinţa că darul care ni s-a dat trebuie amplificat, comunicat şi altora şi nu îngropat cu indiferenţă şi inconştienţă? Că înainte de pretenţiile pe care ne închipuim că avem dreptul să le formulăm, trebuie să îndreptăm severitatea şi exigenţa asupra noastră înşine.

Deşi era grav bolnav şi mai avea puţin de trăit, Dinu Lipatti a fost extrem de exigent cu el însuşi. Înregistrările lui, din păcate nu prea numeroase, sunt perfecte, legendare, considerate şi astăzi de referinţă. Şi atunci, inevitabil, ne dăm seama cât de actuală este pilda talanţilor. Actuală şi necesar de întipărit în existenţa noastră. Nu ajunge să percepem cu simţurile noastre,oricât ar fi de pregătite, o manifestare de artă. Şi nu numai despre artă este vorba, ci de acel inefabil, dincolo de artă, de virtuozitate. Este vorba de o atitudine de viaţă. De străduinţa de a face ca înmulţirea talanţilor să devină un fapt existenţial. De abia atunci „totul devine transparent, dincolo de aparenţe şi de provizoriu“.

Prin parabola talanţilor, Iisus Hristos ne-a pus la dispoziţie una din căile prin care omenescul din noi se autodepăşeşte, se purifică, părăseşte infatuarea, suficienţa, lipsa de perspective. Ni se spune că cel care „şi-a îngropat talantul“ va fi damnat. Nu se spune că nu şi-a valorificat talantul, nici că nu a adus stăpânului său roadele pe care talantul le-ar fi putut produce, ci că şi-a îngropat talantul. Această acţiune de suficienţă şi nepăsare, această orbire care dispreţuieşte darul lăsat omului de Domnul, este pricina damnării lui.

Cât de des îngropăm noi talanţii, îi obligăm şi pe alţii s-o facă? Ne-am întrebat oare care sunt consecinţele funeste ale acestei inconştienţe, ale acestei orbiri totale, aidoma celei de care au dat dovadă odinioară Adam şi Eva, ceea ce le-a adus alungarea din rai? Ce ne rămâne după ce îngropăm darul Domnului? O existenţă cenuşie, fără bucurie, chiar dacă ni se pare o reuşită pe planul efemer al succesului material?

În 16 septembrie 1950. cu puţin înainte de moarte, la concertul de la Besançon, rămas în istoria culturii ca unul dintre cele mai mari evenimente muzicale dintotdeauna, Dinu Lipatti, prea slăbit ca să-l poată duce până la capăt, a întrerupt interpretarea Valsurilor de Chopin. Cu ultimele sale puteri, a interpretat coralul de Bach „Jesu bleibet meine Freude“, „Iisuse, rămâi bucuria mea“. De altfel cu acest coral îşi începea şi îşi sfârşea toate concertele. Cu acest coral şi-a început activitatea concertistică şi cu el a încheiat-o. Din sala de concert a fost dus direct la spital.

Nu ne putem împiedica să reflectăm la destinul marelui pianist. El ştia chiar şi în pragul morţii lui, că marea taină a vieţii, sensul ei, este acela de a nu ne îngropa talantul, pentru a rămâne astfel întru bucuria Domnului. Ni s-a dat bucuria, darul de preţ al Creatorului pentru făpturile Sale. Vedem oare adevăratul chip al vieţii, frumuseţea generozitatea ei? Pământul ne dă de toate, soarele ne încălzeşte, păsările cântă pentru noi. Nu trebuie decât să primim bucuria care străluceşte, care ar putea străluci în noi, în dragostea noastră pentru ceilalţi, a celorlalţi pentru noi. „Tu, bucuria mea de toate zilele“, spune Fericitul Augustin. La sfârşitul veacurilor, citim în cutremurătoarele pagini ale Apocalipsei, vom da seamă de toate faptele noastre. Atunci va fi socoteala cea mare, scadenţa. Vom răspunde ce am făcut cu talantul dăruit nouă, ce s-a ales din scânteia divină pe care Marele Judecător a pus-o în noi, dacă am înăbuşit-o în ură şi lăcomie sau am lăsat-o să strălucească în sufletele. Vom răspunde în numele libertăţii noastre, pe care nimeni nu ne-o poate lua.

„Intră în bucuria Domnului tău“, se va spune unora. Vom fi şi noi printre ei? Iată sensul profund al cuvintelor coralului pe care l-a iubit Dinu Lipatti, „Iisuse, rămâi bucuria mea“, pe care ar trebui să le rostim în fiecare zi.