Tulburătoarea întâlnire

Călătorind mult împreună cu ucenicii Săi, Mântuitorul Hristos a întâlnit pe drumurile Ţării Sfinte mulţime de popor. Erau, în primul rând, cei interesaţi de Împărăţia Cerurilor şi de Cuvintele vieţii veşnice. Se aflau, apoi, pe cale mulţi oameni neputincioşi care aşteptau vindecare. Pe la colţuri se aflau făţarnicii cu inima roasă de invidie care „strecurau ţânţarul şi înghiţeau cămila“. Pe de altă parte, întâlnim şi oameni sinceri, cu inimă bună, pe care Mântuitorul „i-a privit cu drag“. Unul dintre aceştia era sutaş, ofiţer în armata romană ce ocupase Pământul Făgăduinţei. Comportamentul ofiţerilor romani lăsa mult de dorit. Nu era vorba doar de corupţia generalizată, ci mai ales de atitudinea neumană pe care o afişau în vremelnica lor „demnitate“. Sutaşul din Evanghelia după Matei (capitolul al VIII-lea) era altfel. Modestia şi bunăvoinţa lui a atras atenţia Domnului Hristos, care i-a vindecat subalternul (sluga) după lecţia de smerenie a ofiţerului roman rămasă până astăzi, vreme de 2.000 de ani, o paradigmă luminoasă şi (încă) rar întâlnită.

„De-ar fi mulţi români ca Florin Şinca, viitorul nostru n-ar trebui să ne preocupe...“

Mirat oarecum şi, mai ales, plăcut impresionat am fost şi eu, la hramul unei mănăstiri, de întâlnirea cu un ofiţer care a împrumutat ceva din dăruirea pentru alţii a sutaşului smerit care l-a întâlnit în Capernaum pe Domnul Vieţii Veşnice.

Nu doar istoria Altarului din Muntele Ursoaia (aproape 600 de pagini, inclusiv fotografii şi preţioase documente) m-a impresionat, ci mai ales pasiunea pentru istorie, tradiţie şi frumuseţi pierdute (în parte) a domnului subcomisar Florin Şinca.

Academicieni, ofiţeri, profesori şi scriitori îi sunt aproape domniei sale mai ales pentru extraordinara dăruire pentru istoria pământului românesc. Roadele acestor preocupări se descoperă în aproximativ 3.000 de pagini tipărite în ultimii ani. Într-un asemenea ritm, tânărul istoric va ajunge (cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu) să agonisească o operă impresionantă şi, mai ales, să aibă bucuria roadelor pe care le primesc ostenitorii la vremea cuvenită.

M-am tot întrebat de unde a venit vocaţia pentru istorie şi condei a lui Florin Şinca? Un răspuns la îndemână este acela al copilăriei în locul cu sumedenie de mănăstiri, păstrate până în prezent ori pierdute în vremuri de restrişte.

Nu vă ascund că satul Pietriceaua, locul de obârşie al istoricului, poate fi confundat cu aşezările austriece sau elveţiene, unde casele nu se văd dintre arborii ce le înconjoară.

Trecând prin Pietriceaua, în drum spre ctitoria marelui domn Matei Basarab de la Brebu, am remarcat frumuseţea reliefului (cu similitudini evidente pentru satul meu natal) şi am descoperit, din paginile cărţilor dedicate acestui spaţiu mirific, istoria celor patru veacuri şi mai bine a localităţii. Academicianul Florin Constantiniu, unul dintre marii istorici contemporani, afirma: „De-ar fi mulţi români ca Florin Şinca, viitorul nostru n-ar trebui să ne preocupe...“. Încă foarte tânăr, la aproape 40 de ani, Florin Şinca pare să aibă pe rafturi de bibliotecă opera încheiată. Nici vorbă însă de aşa ceva!

Sute şi mii de pagini de xerocopii, însemnări, fotografii...

În viaţa lui s-a petrecut o schimbare aidoma aceleia pe care a simţit-o ofiţerul roman când s-a întâlnit cu Mântuitorul Hristos. Asemenea slujbaşului roman ori poate o frântură din tulburătoarea întâlnire de pe drumul Damascului l-a făcut pe megieşul mănăstirilor Brebu, Zamfira, Mălăieşti, Crasna, Suzana şi Cheia să devină şi cronicarul lor. Sute şi mii de pagini de xerocopii, însemnări, fotografii stau stivuite pe şi lângă biroul de lucru al istoricului Florin Şinca.

Ceasuri multe în fiecare zi, rupte uneori din vremea hodinei, sunt dedicate lecturilor şi aşezărilor în pagină. Aleargă apoi la o altă arhivă, caută material sau îşi programează o vizită într-un loc în care se află ascunse, ca şi comoara din ţarină, alte informaţii preţioase.

L-am întâlnit de câteva ori şi, în două rânduri, am călătorit împreună la mănăstirile din ţinutul Prahovei. Am observat de departe un adevărat cult pentru locurile acelea şi pentru oamenii mari şi mici care s-au legat de ele.

Bucuria cea mare a fost legată de interesul pentru mănăstiri şi schituri, pentru istoria lor îngropată în uitare. Căutând izvoarele unor chinovii, cum a fost cazul Crasnei, a ajuns să rescrie din nou istoria locului. Pe bază de documente, şi nu de tradiţii aproximative, Florin Şinca, cu argumente peremptorii, a făcut o adevărată „revoluţie“. Cercetătorul atent a găsit pagini de cronică necercetate, inedite, şi a făcut lumină în veacuri trecute de istorie. I-am spus într-o zi să urmeze şi Teologia. Studiile de istorie se împacă bine cu ştiinţa ştiinţelor şi poate îmbrăca, dacă Domnul va voi, veşmântul preoţesc ca un act suprem de iubire pentru Stăpânul istoriei.

Oameni cu iubire pentru mănăstirile ţării

Şi gândul se duce din nou la Pietriceaua, satul graniţă între Muntenia şi Ardeal, cu dealuri şi păduri ruginite, cu taine ascunse în ţărâna sfântă, aidoma aurului descoperit în preajmă, la Coţofeneşti, peste deal, de unde se văd până departe mănăstirile.

Istoria trebuie dusă mai departe, în ctitorii sfinte şi-n scrieri de cronică, în fapte ca ale ofiţerului roman din Capernaum sau ale ofiţerilor români cum este cel din Pietriceaua Brebului.

Am călcat pe potecile munţilor urmând paşii lui Vlad Ţepeş şi Matei Basarab, căutând cu privirea locul în care s-a născut şi a trăit meşterul Manole Zidarul, cântat de balada Mănăstirii Argeşului, la Pietriceaua în vecinătatea mănăstirilor.

Au fost perioade în istorie când mănăstirile treceau prin grele încercări. Uneori abia reuşeau să supravieţuiască, un singur călugăr rămânând de veghe până în ziua când starea lucrurilor se schimba. Şi Dumnezeu a trimis, la vreme, oameni aleşi care au lucrat cu zel misionar, asemeni apostolilor, înflorind pustiul precum crinul, aşa cum spun cântările Bisericii drept-măritoare.

După ani de uitare, mulţi la număr, după furtuni şi mari încercări, întâlneşti oameni cu iubire pentru mănăstirile ţării, pentru oameni şi sate, pentru istoria noastră presărată cu nenumărate jertfe, cu încercări şi puţine bucurii, cu oameni mari şi mici la suflet, cu interese mărunte şi ţeluri înalte ca şi munţii de la Pietriceaua şi senine ca privirea pruncilor pe care-i întâlnim în braţele iubitoare ale mamelor adevărate. Avem nevoie de exemple pozitive. Observăm, tot mai des, discuţii interminabile pe marginea subiectelor negative, oferite ca model lumii strâmte în care ne mişcăm. Parcă nu vrem să recunoaştem că printre noi, există, slavă Domnului, mulţi oameni de ţinută, cu lucrare rodnică şi cu idealuri înalte. Cu astfel de oameni putem spera că, într-o zi, lumea va fi mai bună.